Așa cum știm, în școală, fiecare dintre noi deține un status specific și exercită o mulțime de roluri corelate. Astfel sunt statusul de director, de profesor, diferite statusuri administrative, statusul de elev. Întrebarea de la care plec este: în ce măsură cei care dețin respectivele statusuri sunt și dispuși ca, prin comportamentele și atitudinile lor, să se conformeze prescripțiilor rolurilor aferente, să îl performeze adecvat astfel încât statusul pe care îl dețin să îi prezinte celorlalți într‑o postură onorantă? Mai exact: dacă statusul este acela de profesor, persoana care îl are va exercita în mod corespunzător rolul de îndrumător, susținător al elevilor, va coordona și monitoriza învățarea acestora? Îi va consilia pe elevi, dar și pe părinții lor? Va colabora cu ceilalți profesori în Consiliul clasei și la nivelul catedrei didactice a disciplinei predate, precum și în Consiliile profesorale etc.?

Da, sigur că va face toate acestea și încă multe altele – poate fi un răspuns optimist. Iar probabilitatea să fie așa este chiar mare dacă respectivul profesor își desfășoară activitatea într‑o singură școală.

Dar dacă dascălul are o normă didactică în care intră ore la cinci școli, ce șanse de a face față tuturor solicitărilor poate avea, considerând că este un profesionist de bună‑credință, un profesor dedicat? Cum își va organiza activitatea, având cinci colective profesorale, multe colective de elevi, orare diferite, probleme diverse în fiecare școală?

Dacă una dintre școli este considerată sistemul de referință, pentru că acolo a fost posibilă cea mai mare parte a orelor, deci profesorul are norma de bază, atunci este de înțeles că va acorda o mai mare atenție activității desfășurate în acea școală, lăsând pe plan secund ceea ce mai poate să facă și în celelalte școli. Deci, conformitatea de status are o bună acuratețe doar în anumite contexte de muncă și poate fi deficitară în altele.

Munca dascălilor este inegală din multe puncte de vedere, unul dintre acestea decurgând din modul în care este alcătuită norma didactică. Lucrurile se întâmplă, pur și simplu, mai eficient sau mai greoi.

Nonconformismul asumat deschide o altă linie de discuție. Sunt profesori care aparent intră vizibil la nivel de aparențe (vestimentație, limbaj etc.) într‑o zonă de conformism lăudabil, dar care, dincolo de ce afișează pentru ochiul vigilent al cancelariei, față de elevi se poartă cu un nonconformism, care se dorește atrăgător. Iar atunci când nonconformismul elevilor, datorat în bună măsură vârstei fragede și al stadiului de dezvoltare al personalității lor, se conjugă cu nonconformismul pe care și‑l permite un adult, cu rol de educator, ceea ce rezultă poate fi o realitate cu grade diferite de interpretare. La extrem, rezultatul educativ riscă să nu fie cel așteptat.

Apoi mai sunt și neconformismele rezultate din neputință. Unii nu știu ce trebuie să facă, alții nu pot, din diferite motive: fie nu au experiență la catedră, fie nu își cunosc suficient de bine atribuțiile, sau poate personalitatea lor nu este compatibilă cu sarcinile de serviciu.

Conformismul excesiv nu este desigur eficient, îngreunează bunul mers al activităților, degenerează în birocrație exagerată sau conduce chiar la forme fără fond. Dar și indiferența față de reguli, obiceiuri, moduri acceptate de a desfășura activitatea poate să fie dăunător. A găsi un echilibru, o cale de mijloc adaptată la contextul socio‑cultural ar fi de dorit.

Știm că prestigiul pe care îl aduce deținerea unui status este o formă de recunoaștere socială care se dobândește și se păstrează printr‑un efort permanent. Nu este suficient ca cineva să fie angajat pe postul de profesor pentru ca, în mod automat, să fie recunoscut drept un adevărat profesor, un dascăl bun pentru elevii săi. Dacă nu se străduiește în direcția profesionalizării modului în care practică meseria ar putea rămâne, cum ar zice I. L. Caragiale un Dascăl prost.

La nivelul vieții cotidiene, nu este agreată conformitatea mecanică, lipsită de substanță, făcută doar cu scopul de a fi acceptați de către comunitate. Totuși, o anumită acuratețe în raport cu respectarea normelor este necesară în orice activitate. Știm că există o marjă de acceptabilitate a nonconformismului, după care apar suspiciuni de tipul abaterilor disciplinare, a neglijenței în muncă, chiar a neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Pentru a fi posibilă o bună conformare la status este necesară o interiorizare a normelor sociale, ceea ce presupune nu doar cunoașterea acestora, ci și înțelegerea adecvată a lor, în litera și în spiritul convenit social că se desfășoară lucrurile, precum și o acceptare principială asupra faptului că este bine că are loc ceea ce are loc. Care sunt scopurile pedagogice asumate? Ce tip de educație se conturează prin interacțiunile formative profesor‑elev?

Conformismul poate începe de la a fi punctual la oră și se poate termina atunci când notele nu sunt comunicate într‑un interval rezonabil de timp elevilor. În ce măsură suntem conformiști hotărâm fiecare dintre noi în general și în fiecare situație de viață în parte. În spatele liniei generale de conformitate sau de neconformitate, se află concepția noastră despre cum este mai bine să ne practicăm meseria de profesori, despre menirea noastră în școală.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti �Ye