Una dintre întrebările la care am găsit ușor răspunsul acceptabil, considerat drept satisfăcător, fără prea mare efort, a fost: de ce unii oameni respectă normele, nu fac nimic prin care să încalce regulile, respectă interdicțiile, iar alții nu fac asta? Iar răspunsul simplu a fost: pentru că unii oameni sunt educați într-un grad mai mare, iar alții au educație puțină, precară sau chiar sunt needucați. Dar, dacă sunt astfel, ei cum reușesc să trăiască în siguranță în comunitățile lor?

Nu cumva nonconformismul, în raport cu standardele culturii majoritare, este doar un efect de ecranare sub care se camuflează o conformitate mult mai riguroasă față de reperele normative și valorice ale unei subculturi? O subcultură etnică sau una legată de un anume tip de activitate practicată preponderent…

Ipoteza pe care o asum este aceea că indivizii materializează, la nivelul comportamentelor lor – fie că acestea sunt cotidiene, obișnuite, fie că sunt un răspuns mai mult sau mai puțin excentric la o situație de presiune socială –, în fapt, disponibilitățile sociale pe care le-au deprins în timp prin traiul într-o anume comunitate.

Sociologul francez Pierre Bourdieu surprindea o astfel de situație prin termenul habitus, pe care îl definea drept unset de dispoziții sociale dobândite care îi determină pe indivizi să-și trăiască viața într-un mod asemănător altor membri ai grupului lor social.

Aspectele de viață care sunt tratate ca importante, deosebite, sunt considerate astfel doar în contextul familial de viață. Ce vine abrupt, nou, și tinde să facă presiuni pentru schimbarea comportamentului o să întâmpine o anume rezistență, cei mai mulți dintre indivizii unor astfel de comunități făcând ceea ce se poate considera drept o retragere pe codurile cele mai tari ale vieții lor cotidiene. Iar acestea sunt cele tradiționale. Deci, oamenii se comportă așa cum au făcut-o și par că nesocotesc o realitate socială diferită în raport cu cea obișnuită, în care aveau exercițiul încercării și al eșecului, respectiv al reușitei.

Preferințele comune, opțiunile similare, vin să susțină un sentiment de apartenență comunitară. Se poate ca inadecvarea atitudinală și comportamentală, în raport cu o realitate socială nouă, să fie o astfel de reacție profund conformistă, dar respectuoasă față de obiceiurile și rutinele consacrate în comunitate. Cum habitusul s-a constituit în timp, este foarte greu de promovat comportamente individuale care ar veni să-l contrazică. Tocmai de aceea, dintr-o perspectivă mai largă, cea a culturii majorității populației, un fapt poate apărea ca fiind inadecvat, dar să fie doar unul de confirmare în raport cu așteptările obișnuite ale unei comunități restrânse.

Habitusul trimite și la cunoașterea unui mod practic, efectiv, în care se desfășoară lucrurile, o sumă de învățăminte desprinse în timp din experiențele de viață comunitară.

Pierre Bourdieu atenționează că habitusul unei persoane corelează sub forma resurselor disponibile diferite tipuri de capital: economic, social, cultural, simbolic etc.

Cum indivizii vor nu doar să fie acceptați în comunitate, ci și recunoscuți într-o poziție ierarhică, ei fac eforturi de iferite amplitudini pentru a se impune în conștiința apropiaților, pentru a-și adjudeca poziții de putere în grup.

Cum salvarea capitalului social este posibilă prin susținerea continuă a relațiilor sociale, indivizii pot resimți un anume tip de răspundere, care decurge din obligațiile reciproce pe  care le-au convenit tacit în cadrul comunității.

Conformismul bun 

Să presupunem că putem identifica un habitus specific vieții de profesor. Care sunt parametrii descriptivi? În condiții de viață normală, anul de muncă în învățământ începe în septembrie și se termină în august, după ce sunt susținute toate sesiunile examenelor naționale. Perioadele de muncă sunt delimitate de unele de vacanță, acestea alternând pe parcursul întregii vieți profesionale a unui dascăl. Apoi, rigorile de practicare a meseriei,
respectul acordat planurilor-cadru, planificărilor calendaristice, necesitatea de a parcurge programa analitică, notarea ritmică, tezele, testările și examenele naționale.

Un cadru bine articulat, pe baza unui orar care se respectă întocmai, de când se sună de intrare, până la ultima oră, când atenționarea sonoră de final, cum se spune în folclorul școlar, le dă drumul acasă atât elevilor, cât și profesorilor. Desigur, unii mai rămân și după ore, dar asta e o altă situație, care implică un alt fel de a continua activitatea, după alte coordonate convenite cumva tacit.

Se înțelege simplu că tocmai pentru că se respectă forma dată oficial, școala desfășoară o educație de tip formal, adică în acord cu forma prestabilită. Din această abordare riguroasă se așteaptă să decurgă beneficiile, plusul de calitate, consistența și seriozitatea activităților. Caracterul sistemic permite un progres cuantificabil și chiar finalizarea studiilor cu diplomă. Deci, ca în multe domenii de activitate, învățământul este unul care respectă normele, regulile, este caracterizat prin conformism.

Organizarea în sine implică ordonare după reguli; nici nu s-ar putea altfel. De la diviziunea muncii, urmată de specializare, perfecționare, coordonare, munca împreună cu ceilalți se desfășoară pe baza respectării regulilor.

Putem să acceptăm că această ordine a vieții de zi cu zi la școală se transmite la nivel de curriculum ascuns copiilor și adolescenților în plină formare. Școala transmite multe lecții despre conformism: să ajungi la timp la oră, la fiecare oră, să-ți faci temele într-un timp dat, să depui un efort constant astfel încât să obții anumite rezultate așteptate, să treci clasa etc.

Habitusul sau predispoziția ține de mulți factori culturali. Unii dintre aceștia au dimensiuni etnice, alții de clasă socială, de specificul profesional, de nivelul de educație etc.

Patul lui Procust

Când ne dăm seama de faptul că a te conforma nu este chiar un fapt de viață simplu? O ocazie este aceea în care regulile care trebuie respectate se schimbă, iar indivizii trebuie să cunoască, să înțeleagă și să respecte alte norme, să intre cumva într-o altă formă, ca într-un pat al lui Procust.

Deși poate fundamenta pârghiile sociale de progres, conformismul nu este întotdeauna un tip de comportament valorizat pozitiv. Dacă apare doar ca o ajustare mecanică a conduitei, realizată pentru a evita sancțiunile, atunci implică un substrat de lipsă de moralitate. Deci, dacă în fapt nu accept o situație, dar cred că nu am cum să mă eschivez și este obligatoriu să particip, atunci o să caut o modalitate prin care să îndeplinesc cerințele impuse de forma dată. Care sunt beneficiile? În primul rând, sunt evitate constrângerile suplimentare, eventualele sancțiuni. Apoi se întărește sentimentul de siguranță, care vine împreună cu acceptarea în cadrul grupului. Astfel de situații pot constitui experiențe de viață individuale, cum a demonstrat și Solomon Asch în experimentele sale, sau pot deveni experiențe de masă, cum au fost cele din perioada totalitaristă.

În unul dintre experimentele sale, cunoscut sub denumirea Experimentul cu liftul, psihologul american Solomon Asch ne dă ocazia să conștientizăm diferite aspecte privind modul de a se comporta al oamenilor, sub influența socială a celorlalți. Solomon Asch se oprește asupra unei situații de viață curente: aceea de a merge cu liftul. De obicei, în lift suntem așezați astfel încât, atunci când am ajuns la etajul dorit și se deschid ușile, să putem coborî imediat, deci stăm cu fața către ușă.

Atunci când un grup de complici se așază în mod voit cu fața spre peretele interior al liftului, un participant inocent o să fie influențat să facă și el la fel. Deci, presiunea exercitată de ceilalți este suficientă astfel încât cel nou venit să își abandoneze modul obișnuit de a se poziționa în lift și să se conformeze,
adoptând ipostaza cu fața la perete. De ce face asta? În mod evident, gestul nu aduce un plus de raționalitate în comportament, el trebuind să se întoarcă mai apoi cu fața spre ușă pentru a ieși din lift.

Tendința de conformare poate decurge deci și din compararea cu ceilalți.

Presupozițiile tacite sunt că grupul are întotdeauna dreptate – doar nu pot să se înșele cu toții. În raționamentul de față, ca și în multe altele, frecvența mare a cazurilor de un nume tip conferă înțelesul a ceea ce considerăm că e normal. Pentru a reduce disonanța cognitivă, individul preferă să cedeze și să-și schimbe propria percepție, propria opinie în favoarea majorității. Recompensa așteptată că o să fie acceptat anticipează siguranța dată de o comodă stare de confort, asigurată de comportamentul la nivel mediu.

Inerția conformistă

Analiza unor aspecte referitoare la practicarea demersului educațional în timpul distanțării fizice, mă refer la activitatea didactică desfășurată online, oferă numeroase exemple de inerție conformistă în practicile didactice. De exemplu, organizarea pe platforma online a elevilor pe clase, așa cum sunt organizați în mod curent la școală. Această modalitate nu doar că este consacrată, dar permite, pe baza continuității pe care o susține în modul de desfășurare al lucrurilor, un sentiment de liniștitoare siguranță.

O altă variantă de organizare a activității didactice ar fi pe tipuri de cursuri: de exemplu, elevii din clasa a 12-a pot învăța filozofie în Classroomul de Filozofie, indiferent din ce clasă de la școală fac parte. Doar inovarea didactică este o cerință implicită, la care dascălii ar trebui să răspundă, fiind creativi, tocmai pentru a ține pasul cu ce e nou în societate. Deci, pe platforma online pot fi organizate cursuri la care elevii se înscriu și participă: în Classroomul de Matematică al unui anumit profesor, în Classroomul de Psihologie etc.

Dacă urmărim adresarea individuală, atunci mijloacele de comunicare online sunt de un real ajutor. Deci, profesorul poate avea sesiuni de explicații în videoconferințe adresate celor interesați, postează resurse educaționale și aplicații aferente acestora, apoi urmărește progresul fiecărui elev. Mai mult, postarea unor prezentări realizate de elevii de la o clasă de la școala offline pot fi resurse motivaționale trezind interesul colegilor cu care altfel nu ar fi avut ocazia să interacționeze la ore; ei pot face comparații, schimb de practici utile etc.

Un alt exemplu de conformism observabil în cadrul învățământului online are legătură cu ponderea întâlnirilor prin videoconferință, în care profesorul ține o prelegere în fața unor elevi care sunt atenți sau mimează prezența de la ei de acasă. Un material de studiu bine structurat nu este oare mai eficient? Conținutul lecției poate fi transmis prin diferite modalități, în afara manualelor pe care se presupune că elevii le pot consulta, ca un instrument elementar de învățare.

Dar se pare că părinții, în mai mare măsură chiar decât copiii lor, se declară mai satisfăcuți dacă îl aud pe profesor cum își ține lecția, atunci când trec întâmplător prin apropierea camerei de unde elevul este conectat la școala online. Poate că audierea cursului, chiar dacă fragmentară, le amintește de propriile experiențe de învățare de la școală ori de la facultate. Interacțiunea directă profesor-elev este oricum bine valorizată. Pe scurt, dacă aude conținutul respectiv tematic, poate că elevului îi va  ămâne ceva în minte.

Totuși, conformismul atitudinal explicit nu este cea mai bună cale de a insufla interesul față de studiu, ci doar o modalitate de liniștire superficială a unei stări de spirit îngrijorate de incertitudinea care ne înconjoară: totul este bine pentru că este așa cum suntem familiarizați că era.

Cu cât situația este mai complexă, mai dificilă, cu atât conformarea este mai ridicată, pentru că indivizii simt presiunea și evită să se eschiveze normelor tocmai pentru a nu fi excluși, sancționați, de frica unui eventual eșec. De exemplu, la teză se impune o rigoare mai mare decât la un extemporal, la un examen național se configurează o situație mai strictă decât la o teză semestrială.

Conformism și evaluare

Dar cu cât numărul de oameni este mai mare, cu atât crește probabilitatea ca unii dintre ei să nu respecte cerințele de conformare. Dacă numărul este mic, atunci conformarea poate fi foarte ridicată. Din experiența de la școală știm că se lucrează mai ușor cu un număr mai mic de elevi decât cu unul mai mare. De pildă, cu zece elevi față de treizeci, câți erau în medie în clasa obișnuită.

În evaluare, pentru acuratețea aplicării itemilor este necesară respectarea întocmai a  baremelor, conformarea în raport cu acestea nefiind opțională. Mai mult, evaluările la sfârșit de ciclu, cele de anvergură națională, impun o rigoare suplimentară, un tip de conformare procedurală menită să asigure obiectivitate în notare pentru un număr mare de elevi, simultan. Tocmai conformarea dă greutate diplomei obținute, onorabilitatea fiind asigurată de încadrarea în standardele de calitate, acceptate la nivelul sistemului de educație.

Dacă în situații excepționale de viață pot apărea dezbateri legate de modul care este mai adecvat să fie adoptat, pentru a finaliza o etapă de învățare, de exemplu aceea a învățământului gimnazial ori a celui liceal, dificultățile decurg tocmai din cerințele de conformare, de la care nu este acceptabil să se facă rabat. Altfel, la nivelul fiecărei unități de învățământ, cum să aduci la un numitor comun practici evaluative atât de diferite, dezvoltate în medii educative care își au specificul lor?

Un aspect elementar care se regăsește din perspectiva cerinței de a respecta forma este cel care cere ca regulile după care se desfășoară o anumită activitate să nu fie schimbate pe parcurs. Consecvența în raport cu reperele care dau stabilitate structurală asigură funcționalitatea sistemului.

De exemplu, un elev care a parcurs anii de liceu, știind că la sfârșitul acestora va susține un examen de Bacalaureat la anumite materii s-a pregătit în acest sens. Mai mult, unii au învățat pentru a susține examenul de admitere la facultatea pe care doresc să o urmeze. Dacă la sfârșitul anului de studiu aceștia află că toată strădania lor nu va fi valorificată prin examene, credibilitatea sistemului de educație va fi pusă la încercare.

Cu cât un om are un statut social mai înalt, cu atât poate deține pârghii de putere mai relevante, astfel încât își negociază într-un fel sau altul conformarea.

Se ajunge chiar la situația în care se pot delimita nivele de conformare: unii veghează ca alții să se conformeze. De exemplu, profesorii asistenți, care supraveghează examenele, îi monitorizează pe candidați, dar și unii și alții respectă anumite reguli. Desigur, sunt și reguli comune, dar altele sunt diferite în raport cu sarcina de lucru a fiecăruia.

Sfera în care are loc activitatea poate influența gradul de conformism: dacă este vorba despre o consultație desfășurată în sfera privată, atunci apare o anumită lejeritate atitudinală; dacă activitatea se derulează în cadru oficial, public, se înțelege că și conformismul crește, la limită până la a impune un aer ușor artificial de sobrietate solemnă. Una este să feliciți un elev în particular, pe holul școlii, și alta ar fi o înmânare de  diplome într-o festivitate de premiere care reunește elevi, profesori, părinți, oficialități etc.

Tendința spre conformism are și o puternică dimensiune de gen: prin educație, femeile sunt determinate să fie mai conformiste decât bărbații. Doar știm de la nivelul prejudecăților vehiculate la nivelul simțului comun în școală că fetele sunt mai cuminți decât colegii lor, au un grad de docilitate mai ridicat, arată o disponibilitate mai mare spre a se conforma sarcinilor de lucru și așa mai departe. De exemplu, în clasele de la profilul filologie sunt înscrise mai multe fete, iar percepția generală a profesorilor este că sunt clase mai prietenoase.

O idee care poate fi acceptată este aceea după care comportamentul conformist determină consecințe pozitive pentru conviețuirea socială, iar elevul ascultător va marca mai devreme sau mai târziu succese reale în viața sa profesională și personală.

Articol de Cristina ȘTEFAN, profesor

Articolul integral poate fi citit în numarul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.