Două observații mă fac să reiau o reflecție mai veche asupra condițiilor creației teoretice. O reflecție a cărei actualitate a rămas intactă!
O observație ține de împrejurarea că în ultimele decenii am asistat la restrângerea pretențiilor cognitive ale multor discipline. Biologia a fost redusă la științele vieții, economia la studii economice, dreptul la științe juridice, politologia la științele politice, sociologia la sondaje în scopuri electorale, filosofia la epistemologie – iar exemplele sunt mult mai nu-meroase (detaliat în A. Marga, Viitorul universității, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2020). Reducerea a urmat efectiv strategii manageriale și financiare. Rezultatul general este scăderea relevanței cunoștințelor, căci acestea sunt de la început afectate de lipsa explicațiilor sigure, a capacității de previziune și de îndrumare a acțiunii, pe scurt, de lipsa viziunii.
A doua observație ține de împrejurarea că sunt multe exemple de scădere a pretențiilor cognitive până la absența viziunii (detaliat în A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016). Mă opresc aici la exemplul analizelor stării economiei noastre. Acestea pleacă frecvent de la câțiva indicatori (inflația, productivitatea muncii, evoluția personalului bugetar etc.) și trag concluzia că avem stabilitate macroeconomică („oficial stăm bine“), ba chiar că „economia se află în creștere“. Analiza restrânsă la o mână de indicatori aleși arbitrar cam asta sugerează.
Dar, la o privire fără restricții, neîngustată așadar, orice cetățean lucid poate adăuga nu numai că stabilitatea este la nivel jos, iar creșterea este în raport cu o stare precară, ci și că acestea sunt mai curând de suprafață. Căci, până la urmă, nu pot fi ignorate efectivul prea scăzut de lucrători din țară, infrastructura rabla-gită, comprimarea industriei, paragina din unele localități și instituții, rezolvări de mântuială, sărăcia multor oameni, schimbarea prea lentă a situației, fragilitatea cursului pozitiv. Chiar și în exprimările unor „specialiști“ se observă mai degrabă perplexitatea („situația este complexă!“ este scuza multora) și lipsa viziunii.
În ambele cazuri, lipsa teoriei duce la lipsa viziunii. Din orice punct de vedere ai socoti lucrurile, nu se face teorie propriu-zisă abstinent, adică stând în genunchi sau închizând ochii și urechile. Prudența este înțeleaptă, dar ea nu ține loc de creație (detaliat în A. Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010; A. Marga, Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, Dacia, Cluj-Napoca, 1992). Unde nu este teorie, nu pot fi inițiative creatoare.
Spunând aceasta nu diminuăm importanța descrierii factuale, a experienței și experimentelor. Acestea trei sunt indispensabile, căci ele asigură accesul la realitatea efectivă. Numai că explicații duse la capăt, anticipări utile și baze pentru acțiuni eficace le asigură teoria și, în general, creația teoretică.
De aceea, reiau în acest articol reflecția mea asupra condițiilor creației teoretice, care a rămas actuală. Aceasta din cel puțin două motive de ordin general.
În primul rând, în deceniile din urmă a devenit cât se poate de limpede că între diversele crize ce pot afecta o cultură este și „criza de creativitate“, ce rezidă într-o diminuare a cantității de idei noi sub o limită de performanță indispensabilă funcționării ei. În sistemele sociale puternic diferențiate ale timpului nostru lucrurile par să stea astfel încât o „criză de creativitate“ antrenează până la urmă scăderea acută până și a performanțelor elementare, de adaptare.
În al doilea rând, se impune tot mai evident în ultima vreme adevărul că șansele de afirmare culturală în viitor se reduc pentru țările ce nu dezvoltă creația. Ele riscă să „piardă trenul“, ce prinde viteze tot mai accelerate, al avangărzii civilizației actuale.
Din aceste motive – ca și din altele, de altfel –, își păstrează, desigur, întreaga importanță deviza „racordării la nou“ în știință, în cunoaștere în general, precum și în celelalte activități, dar și mai mare importanță, o importanță de-a dreptul vitală, capătă „crearea noului“. În legătură cu ea devine justificată și chiar indispensabilă reflecția asupra condițiilor creației teoretice.
Pe ce bază factuală putem întreprinde o astfel de reflecție? Candidații ce se oferă sunt autobiografii și biografii ale marilor creatori, studiile de cazuri de creație, rapoartele de activitate ale unor institute de cercetare de certă referință și, mai recent, studiile consacrate de psihologi, epistemologi și sociologi creației științi-fice, care tind să contureze un domeniu distinct de cercetare: creatologia.
Vreau ca pe astfel de bază să fac câteva considerații și să argumentez un mănunchi de idei cu privire la (1) ceea ce este creația teoretică, (2) condițiile care o favorizează, (3) caracterele muncii în echipă și (4) rolul universității în cercetare. Se înțelege că experiența mea de cercetare fiind din domeniul filosofiei, voi concentra interesul asupra condițiilor creației în filosofie.
(1) Ce este însă creația în disciplinele discursive, conceptualizante, cum sunt științele și filosofia? Un răspuns limpede și univoc este împiedicat adesea de dificultăți de natură instituțională. Iată, de pildă, mai ales în rapoarte de activitate științifică pe care le înaintează institutele universitare se manifestă pregnant tendința de a socoti activitate de cercetare și chiar creație prea multe lucruri. Ele nu disting suficient, mai ales în disciplinele socio-umane, între cercetare și activitatea de transpunere în fapt a unor măsuri, pe de o parte, între reluarea de idei și creația de idei, pe de altă parte. Fără a minima-liza în vreun fel importanța activității de transpunere în fapt a măsurilor sau a reluării de idei consacrate, trebuie totuși accentuat, spre a proveni falsificări de situații și o viciată conștiință a situațiilor, că acea activitate nu este cercetare științifică, iar reluarea de idei nu este creație.
Un răspuns limpede și univoc la întrebarea „Ce este creația?“ este împiedicat apoi de dificultăți obiective. Cea mai importantă provine din împrejurarea că orice creație presupune sprijinirea până la un punct pe ceea ce este deja cunoscut, stabilit. Așa stând lucrurile, care este limita dincolo de care se poate vorbi legitim de creație?
Răspunsul atârnă, în chip vădit, de abordări filosofice generale: „asociaționismul“ privește creația ca reorganizare a elementelor cunoașterii, „structuralismul“ ca restructurare a acestora, iar „neoromantismul“ de astăzi ca nouă dezlegare individuală a problemelor. Dar niciuna dintre aceste abordări nu este satisfăcătoare. Primele două, „asociaționismul“ și „structuralismul“, nu permit să se distingă între reorganizări și restructurări ale cunoașterii și înnoiri mai profunde ale acestora. Ultima, „neoromantismul“, nu ia în seamă împrejurarea că validarea creației nu este nicidecum individuală; ea este făcută de comunitatea cercetărilor într-o disciplină, care este universală și, deci, în principiu, deschisă.
Putem înainta spre o caracterizare adecvată a creației teoretice luând ca reper asimilarea curentă a creației cu „descoperirea“, „invenția“. În lumina ei, nu orice producție de idei este creație, ci numai cea care este originală. Însă originalitățile putând fi foarte diferite (cu riscul inerent ca o idee originală într-un context să nu fie altceva, în fond, decât redescoperirea unei idei consacrată în alt context), se cuvine să distingem printre ideile originale pe cele care sunt efectiv creație. În acest sens, este de observat că, pentru a fi creație, o idee trebuie să fie nu numai originală, ci și nouă în raport cu o tradiție deja consacrată. Se poate obiecta însă că sunt idei originale, noi în raport cu o tradiție deja consacrată, care rămân totuși dificil de considerat fără rezerve drept creații. Bunăoară, intuiții globale, proiecții ale viitorului etc. sunt adesea și originale și noi, dar nu sunt, totuși, creații. Pentru a deveni creații se impune ca ele să aibă capacitatea de „traducere“ într-un limbaj în cât mai mare măsură operațional.
de Andrei Marga – profesor universitar
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021
