Se vorbeşte mult astăzi, insistent chiar, de activităţi informale în educaţie. Mai mult ca niciodată! Dar se vorbea şi înainte de 1990. De regulă, cel care era „responsabil“ cu asemenea activităţi era dirigintele clasei. Acum, programul „Școala Altfel“ oferă această posibilitate tuturor profesorilor unei clase, imaginaţia didactică fiind astfel eliberată de inerţia cotidianului. Că şi aici, în cazul Şcolii Altfel,  lucrurile s-au cam formalizat, asta e altă poveste. Dar câte nu se formalizează cu vremea!
Informalul în educaţie era echivalat înainte de 1990 cu extraşcolarul, ceea ce însemna că principala ţintă a acestui gen de educaţie era părăsirea spaţiului clasei pentru a modifica relaţiile stabilite aici: profesorul la catedră pe un „postament“, real sau imaginar, elevul în bancă, ascultător. Se poate spune, aşadar, că această problemă nu era chiar absentă în mai vechiul concept despre educaţie, că roata era mai veche şi funcţiona cumva.
 Am reîntâlnit recent un fost coleg de cancelarie care-şi amintea cu oarecare nostalgie de activităţile lui ca diriginte. Nu făceam prea multe, dar le ceream elevilor să şi le asume, îmi mărturisea el. De pildă, organizam, în fiecare an, o excursie cu întreaga clasă, toamnă, spre sfârşitul lui octombrie, când cromatica munţilor se schimba. Toată lumea era obligată să participe… Cu siguranţă, ce făceam noi atunci nu semăna prea mult cu genul de excursii care se fac azi. Sau invers, ce se face azi nu seamănă cu… Mi-amintesc că odată, la Predeal, pe Cioplea, ne-am aşezat toţi pe iarbă, se înserase deja, şi le-am cerut să „experimenteze“… liniştea şi bolta cerului. Un detaliu, nu? Dar nimeni nu le ceruse până atunci aşa ceva. De aceea, cerinţa le-a părut, la început, cumva absurdă, cumva de neînţeles. Vreme de un minut, le-am zis eu,  nimeni nu mai vorbeşte, ci doar priveşte cerul şi ascultă liniştea din jur. Evident, la început, erau elevi dintr-o clasă de-a IX-a, experimentul nu prea a mers, au tăcut cam 15-20 de secunde, după care cineva a izbucnit în râs. Au urmat apoi şi alţii. Am repetat însă experienţa şi cam a treia oară a reuşit cumva. Peste timp, la întâlnirea de 10 ani,  doi sau trei dintre cei de atunci şi-au amintit de ea. Tot  obligatoriu, o dată pe an, mergeam la un spectacol  de teatru. E adevărat că aici am avut un caz: a fost un elev, din clasa la care eram diriginte, care n-a mers niciodată, de-a lungul celor patru ani,  la teatru. Era „programul“ lui. N-am înţeles nici până acum de ce.
Mărturisirile fostului coleg mi-au amintit de spusele unei cunoştinţe, a cărei fiică  este elevă la Liceul Pedagogic din Ploieşti. Diriginta, profesoară de română, a decis să meargă cu ei la Operă. N-a reuşit acest lucru în Săptămâna Altfel, dar n-a renunţat la idee. Numai că elevii, tot de clasa a IX-a, nu prea s-au arătat îndemnaţi să participe la eveniment. S-au înscris doar 17 dintr-o  întreagă clasă, ceea ce ridica ceva probleme. Una dintre ele era: microbuz sau autocar. Atunci diriginta a decis: toată lumea merge la Operă! (E vorba de Nabuco de G. Verdi, spectacolul din data de 24 mai).
Nu ştiu alte detalii ale deciziei dirigintei. Nici argumentele pe care le-a adus în sprijinul acesteia. Poate că le-a spus ceva despre experienţe pe care ei trebuie să le trăiască împreună la o anume vârstă. Poate le-a  vorbit despre faptul că trebuie să-şi asume responsabilităţile pe care le incumbă situaţia de a aparţine unei comunităţi (de elevi!). Poate le-a anunţat intenţia de a organiza o dezbatere despre ceea ce vor vedea, ocazie cu care ei vor fi introduşi în arhitectura unui gen artistic. Dar, oricum ar sta lucrurile, ajungem la un subiect delicat, mai ales pentru cei care cred că doar drepturile contează în lumea asta, iar obligaţiile nu există decât pe hârtie, sau, dacă totuşi există, sunt mereu pentru ceilalţi. Ajungem adică la un subiect pe care l-am mai dezbătut: cât din ceea ce face elevul la şcoală, fiinţă naturală, are ca motivaţie verbul „îmi place“? Poate exista o asemenea şcoală în care „metodele“ să fie atât de „spectaculoase“ încât să atragă mereu, pe toată lumea? Cum poţi să ştii dacă o carte e „bună“ sau nu câtă vreme nu o citeşti până la capăt, nu-ţi asumi această experienţă care poate fi un eşec (cartea să nu-ţi placă, adică)? Cum poţi să ştii ceva despre spectacolul de operă dacă nu ai văzut niciodată niciunul? Şi când poţi să faci asta cu cel mai mare folos, dacă nu în perioada adolescenţei, a anilor de liceu, eventual?
E aproape sigur că nimeni nu are o dreaptă şi ultimă măsură în a şti unde începe motivaţia interioară şi unde preia ştafeta „obligaţia“, contextul, nevoia de a şti, pur şi simplu. Este adevărat că, la anume vârste, cunoaşterea concretă fasci­nează, dar cunoaşterea în genere nu se limitează niciodată doar la acest gen de cunoaştere, concretă, practică, experimentală. Şi atunci…
Mereu, şcoala şi formarea perso­na­lităţii umane  a fost un proces a cărei complexitate presupune un bun dozaj între motivaţiile personale şi cele generale, între cele interioare şi cele exterioare. Suferinţa şcolii de azi, una între multele, vine poate din această pierde a instrumentelor de bază ale educaţiei care presupune ţinte declarate pentru întregul grup şi asumarea, adesea obligatorie, a acestor ţinte, dar şi metode potrivite şi rigoare în aplicarea lor, competiţie şi mediu favorizant pentru a progresa real, într-o manieră strategică, nu oca­zio­nală şi pompieristică.
De fapt, însemnările de azi nu se vor nişte consideraţii pline de truisme despre educaţie, ci doar o mai profundă meditaţie asupra a ceea ce a însemnat/înseamnă şcoala azi. Căci fără o privire istorică asupra fenomenului, riscăm adesea să reinventăm lucruri care au vădit patina vechimii. Fascinaţi de fel de fel de experimente, mai ales de proiecte, şcoala, profesorii înşişi  par a pierde din vedere, uneori, efortul individual pe care trebuie să-l facă elevul, dincolo de participarea lui într-o echipă, discriminarea reală şi pozitivă, competiţia la fel de reală şi onestă, fiindcă, nu-i aşa, elevii sunt diferiţi şi ce bine e că ei sunt aşa. Dar pentru asta profesorul trebuie să facă uneori precum profesoara de la Liceul Pedagogic din oraşul lui Caragiale, să-şi asume adică responsabilitatea unor decizii care pot stârni nemul­ţumiri, iritări sau chiar proteste, vădite sau mute, din partea unor campioni ai „noii educaţii“, pleziriste.
P.S. Îmi mărturisea o fostă elevă, ingineră de automatizări la origini, dar făcând multe alte meserii: mie mi-a rămas din liceu interesul pentru lectură. Şi citesc aproape seară de seară 15-20 de pagini. Alături, soţul meu ascultă muzică. N-a citit în viaţa lui o carte din scoarţă în scoarţă! În schimb, eu ascult şi muzică. Şi probabil nici nu va citi, fiindcă dacă eu n-am reuşit că-l conving (aveam uneori nevoie să schimb o impresie cu cineva despre cartea tocmai citită!), atunci cine?!
P.P.S. Sute de milioane de oameni nu au citit o carte în viaţa lor, nu au văzut un spectacol de operă. Poate fiindcă n-au avut un diriginte/un profesor care să-i oblige realmente să facă acest lucru în şcoală. De aceea, cred, „vinovăţia“ lor în acest context este mai mică!
Adrian COSTACHE