Interviu cu Piotr Marciszuk, preşedintele Federaţiei Editorilor din Europa
Problema digitalizării educaţiei la cele mai fragede vârste a devenit în momentul de faţă principala preocupare şi, în egală măsură, temere a societăţii globalizate de la începutul mileniului III. Provocarea este imensă, opiniile merg de la radical optimiste la radical pesimiste, scenariile culisează între revoluţie şi involuţie, cu uşoare staţionări în zonele marcate de compromisuri ale intereselor financiare editoriale.
Unul dintre cei mai raţionali susţinători ai tiparului clasic şi ai suportului tradiţional de hârtie este Piotr Marciszuk, preşedintele Federaţiei Editorilor din Europa. Prezent la Bucureşti, pe durata desfăşurării ediţiei de anul acesta a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, domnia sa a participat la mai multe dezbateri, având ca temă principală provocarea majoră pe care o constituie reforma digitală la nivelul şcolii şi revoluţia manualelor. Piotr Marciszuk este însă, înainte de toate, un eminent filosof, scriitor şi abia apoi editor (deţine Stentor Publishing House, cea mai mare editură poloneză pe segmentul de educaţie).
 Educaţia românească se confruntă în prezent cu o încercare de reformă a manualelor condusă de Ministerul Educaţiei. Această reformă vizează în principal editarea de manuale noi la clasele I şi a II-a, care vor fi dublate de o variantă digitală. Cum stau lucrurile în Polonia din acest punct de vedere? Acest proces a fost declanşat? Este în desfăşurare?
În Polonia sunt realizate în momentul de faţă de către guvern două programe privitoare la manualele gratuite pentru copii. Faptul că aceste manuale sunt gratuite înseamnă că Guvernul este cel care procură aceste manuale, ele nefiind cumpărate de către editori.
Programul manualelor electronice pentru toate clasele din preuniversitar, de la început şi până la sfârşitul ciclurilor educaţionale, este realizat în Polonia deja de câţiva ani. Editorii au refuzat participarea la acest program, iar aceste manuale sunt concepute de către profesori din învăţământul universitar şi de la şcoli superioare. După cum se ştie deja foarte bine, manualele ar trebui concepute într-un anumit stil, deci necesită o pregătire specială. Tocmai de aceea, nouă ne este teamă că, fiind concepute de profesori universitari, nu vor fi adecvate nivelului de studiu al elevilor, pe scurt, nu vor fi bune. Deci, ne temem nu pentru faptul că aceste somităţi nu ar fi în stare să scrie un manual, ci pentru faptul că, de la nivelul lor, universitar, ei nu vor putea adapta materia de care se ocupă la un anumit nivel intelectual al copiilor. Noi, editorii, ne confruntăm cu aceste probleme, pentru că ani de zile am lucrat asupra manualelor şcolare. Care va fi problema în Polonia? E foarte simplu de definit: majoritatea şcolilor poloneze nu dispun de calculatoare, elevii nu vor avea pe bănci computere şi deci conexiune la internet. În concluzie, punem lesne bănui că acest program guvernamental ori nu va intra în vigoare, ori nu va prinde viaţă, ori se va opta pentru scoaterea pe imprimantă a paginilor care interesează la un moment dat din manualele tipărite pe suport electronic.
Dumneavoastră, în calitate de editor – deţineţi Stentor Publishing House, cea mai mare editură poloneză pe segmentul de educaţie –, sunteţi de acord cu sistemul pentru care a optat Guvernul polonez în reforma manualelor şcolare?
Consider că cel mai uşor mod de a oferi populaţiei ceva gratuit este să plăteşti pentru acel ceva, să-l cumperi de la producători. Guvernul polonez a decis însă să meargă într-o cu totul altă direcţie şi a decis să producă el însuşi manualele, eliminând din această ecuaţie editurile, care în mod tradiţional au produs aceste manuale şcolare. Primul pas este să producă manualele întâi exclusiv pe suport digital şi la toate nivelurile. Munca editorilor însă este foarte importantă, pentru că vorbim despre concepţia manualului în întregime. Manualele digitale concepute de Guvern sunt, aşa cum am mai spus, produse de profesori din mediul universitar, pe diferite specialităţi, deci ele nu vor fi criticate, nu vor fi analizate din punct de vedere al conţinutului, pentru simplul şi bunul motiv că sunt produse la nivel guvernamental. Deşi noi, editorii, care am produs manuale şi ştim ce înseamnă munca la elaborarea acestora, ne temem că aceste manuale produse de profesori universitari, din punct de vedere al conţinutului, nu vor fi adaptate nivelului elevilor cărora li se adresează. Vorbim despre o piaţă uriaşă, cea a manualelor şcolare, care va fi luată de la edituri.
Dincolo de prejudiciul adus editurilor de carte şcolară poloneze prin preluarea de către stat a producţiei de manuale, nu suferă şi copiii, posesori ai unor manuale unice, la nivel naţional?
Fiind singurul furnizor de manuale, Guvernul nu va avea parte de competiţie, care, în condiţii normale, este esenţială pentru calitatea unui produs. Calitatea depinde, aşadar, de compe­tiţie şi de libertatea pe care profesorii trebuie să o aibă în a alege din mai multe manuale existente deja pe piaţă. Profesorii trebuie să aibă posibilitatea să aleagă materialele pe care le doresc.
Vorbeaţi însă şi de un al doilea program guvernamental, privitor la realizarea de manuale şcolare. Despre ce este vorba?
Cel de-al doilea proiect guvernamental care funcţionează în Polonia şi care va intra în vigoare începând cu 1 septembrie 2014, odată cu începerea noului an şcolar, este cel despre care am amintit deja, cel al manualelor gratuite pentru clasele I – a III-a, dar editate în format tradiţional, pe suport de hârtie. Toate şcolile ar trebui să fie aprovizionate cu aceste manuale, ele ar trebui să ajungă la toţi şcolarii din clasele amintite. Desigur, cei care sunt acum la putere în Polonia şi-ar fi dorit, cu siguranţă, să rămână în aceste poziţii şi după alegerile următoare. Acesta este probabil motivul pentru care au lansat în rândul electoratului, care, desigur, este alcătuit din profesori, părinţi, bunici, rude ş.a.m.d., această lozincă a manualelor gratuite.
Cât de oportună este introducerea manualelor digitale la acest segment de vârstă, mai precis, la clasele primare? Pentru că, dacă extindem discuţia, există păreri ale unor specialişti conform cărora înlocuirea manualelor în format tipărit cu cele în format digital ar bloca nişte procese fireşti de ordin intelectual la aceşti copii de vârstă mică.
Înainte să vă răspund, trebuie să subliniez foarte clar că noi, editorii, nu ne opunem digitalizării. Există însă foarte multe dovezi şi în Europa, şi la nivel mondial, în întreaga lume, că lucrul cu copiii bazat exclusiv pe computer este extreme de nociv. Ca să dau un singur exemplu, Coreea de Sud a făcut un experiment, a introdus laptopuri pentru toţi copiii. Aceste laptopuri au fost dotate cu versiunile electronice ale manualelor. Cum s-a sfârşit acest experiment? Copiii ajunseseră să care în ghiozdane atât laptopurile, cât şi manualele pe suport tradiţional, de hârtie. În acelaşi timp s-a constatat cu îngrijorare că 10% din populaţia Coreei de Sud a devenit dependentă de internet. De aceea, s-a renunţat la acest proiect.
S-a revenit la un sistem, singurul care este funcţional şi deci acceptat în întreaga lume, în care computerul nu este altceva decât o sursă suplimentară de informaţie şi care nu face altceva decât să completeze informaţiile furnizate de manualele pe suport de hârtie.
Dumneavoastră ştiţi foarte bine psihologia copiilor din epoca contemporană. Ei stau în faţa computerului mult prea mult timp, petrec prea multe ore pe internet, în faţa ecranului de calculator. Dacă la această realitate îngrijorătoare, constatată la nivel mondial, se mai adaugă şi cele opt ore de şcoală digitalizată, unde vom ajunge? Dacă mă întrebaţi, modelul ideal, din punctual meu de vedere, ar fi acela în care elevul primeşte un computer în care sunt stocate materialele interactive şi materiale multimedia care constituie suplimentarea informaţiilor cuprinse în manualelor tradiţionale. Dar a înlocui într-o proporţie de 100% manualul de hârtie cu manualul electronic reprezintă efectiv o crimă care s-ar face cu copiii care se află la cea mai delicată, mai fragilă şi mai dinamică vârstă din punctual de vedere al absorbţiei informaţiei şi al adaptării la mediul înconjurător.
Copiii de vârste foarte fragede, şi mă refer în mod deosebit la cei care abia acum învaţă toate capacităţile manuale, trebuie să înveţe să scrie de mână. Deci ei nu trebuie să folosească doar tastatura calculatorului.
Domnule Piotr Marciszuk, în finalul interviului nostru aş dori să răspundeţi la o întrebare-fulger: dacă aţi avea forţa să schimbaţi un curriculum şcolar începând de anul viitor, aţi opta pentru scrisul cursiv sau pentru cel digital? Aţi păstra caligrafia ca disciplină obligatorie sau aţi transforma-o `n materie opţională?
Sunt categoric pentru scrisul cursiv, de mână. Cred că toţii copiii trebuie să înveţe să scrie de mână nu doar pentru că, în multe situaţii, nu vor avea la ei un suport electronic pe care să scrie, dar şi pentru că exerciţiul caligrafiei, al scrisului cursiv de mână, este puternic înrudit cu arta, cu înclinaţiile artistice ale copilului, în cele din urmă, cu umanitatea din el. Dacă priviţi un desen realizat de un copil din clasele primare, veţi înţelege că, atunci când se va opta pentru digitalizarea radicală, totală, a educaţiei, nu vom mai vedea aşa ceva. Pe un computer, copilul nu va putea realiza ceea ce reuşeşte cu ajutorul unei coli de hârtie, al unor culori şi al unei pensule. Revenind la scris, da, caligrafia este obligatorie. Situaţia este similară în Polonia şi în România şi deci, repet, scrisul de mână, caligrafic, trebuie păstrat, pentru că, odată cu dispariţia lui, vor dispărea o serie întreagă de abilităţi obligatorii în dezvoltarea armonioasă a psihicului unui copil, a personalităţii sale viitoare.
Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU