A presupune că un elev care obține o notă mare la un test de lectură este obligatoriu un bun cititor este ca și cum am presupune că toți cei care trec examenul de conducere auto sunt buni șoferi. Sarcina unui bun instructor auto nu este numai aceea de a-l ajuta pe elev să treacă un examen, sarcina lui principală este aceea de a-l ajuta să devină un bun șofer în orice împrejurare de-a lungul întregii sale vieți.
O cercetare imperfectă
Din 2007, de câte ori am ocazia, propun teste PISA sau teste de tip PISA unor subiecți benevoli (mai mult sau mai puțin, ținând cont de faptul că unii dintre aceștia îmi erau studenți), cu vârsta între 13 și peste 50 de ani. Fără să țin o socoteală precisă, am obținut rezultate de la peste 750 de persoane, probabil în jur de 850. Procentul celor care greșesc și punctele în care apar cele mai multe erori nu s-a schimbat în timp. Poate (doar poate) la subiecții sub 16 ani se observă rezultate ceva mai slabe în ultimii cinci ani, fără însă să putem vorbi de o tendință semnificativă. Cât despre numărul celor care au rezolvat corect unul dintre teste, nu-mi este greu să-i țin minte, chiar nominal: 9 persoane, toți studenți. 9 persoane din 850? Sau poate nu au fost chiar atâția, poate au fost 750, chiar să fi fost doar 500, procentul ar rămâne un glorios 1,8, mai groaznic decât orice procent de iliterație promovat în media. Este situația chiar atât de catastrofală? Nu, este doar o demonstrație a felului în care putem minți cu o pseudo-statistică. Dacă ne uităm mai atent, în medie, cei chestionați/an sunt atât de puțini, încât cifrele nu au nicio valoare. Rezultatele nu pot fi comparate, deoarece unii subiecți au rezolvat un exercițiu simplu, cu doar 4-5 întrebări, alții, trei exerciții (de dificultate scăzută sau medie), în timp ce alții au rezolvat o întreagă baterie de exerciții. Condițiile de „testare“ au fost intenționat alese, astfel încât să fie cât mai depărtate de o situație de tip examen. La unele teste, s-a râs, unii au dat testarea la o masă improvizată, în vreme ce în jur alte persoane sporovăiau indiferente, unora li s-a fixat un interval (aparent) scurt de timp, pe alții i-am întrerupt cu interogații stupide: „Vi se pare greu?“, „Cât e ceasul?“. Într-un caz, independent de voința mea, dar foarte adecvat, în curtea interioară a universității se construia (sau se dărâma) ceva atât de zgomotos, încât nici nu ne puteam auzi decât țipând unii la alții. Adică… exact condițiile în care citim în viața de zi cu zi. Dacă am repeta aceste teste în aceleași condiții și în alte țări, rezultatele ar fi proporțional de slabe.
Informațiile pe care le-am strâns din aceste testări nu pot avea valoare statistică, în schimb pot fi interpretate calitativ și pe baza lor putem să oferim o ipoteză pentru a explica rezultatele de la adevăratele teste PISA.
Testele PISA, reamintim, au ca scop să măsoare distanța dintre cunoștințele necesare unui individ mediu (omul obișnuit) în lumea de azi, într-o societate de tip european și cunoștințele cu care un individ termină școala generală. Testele PISA nu testează persoane, măsoară eficiența sistemelor de învățământ. Rezultatele pe care le obțin elevii români sunt mai slabe decât rezultatele elevilor din alte țări nu pentru că în țările cu rezultate superioare elevii sunt niște genii care nu greșesc niciodată; în aceste țări, în medie, elevii greșesc mai puțin decât elevii români.
Sarcinile care ar trebui rezolvate pot fi împărțite în:
- sarcini simple și foarte simple; ar fi de așteptat ca oricine să le poată rezolva; de fapt, sunt atât de simple, încât teoretic nu se poate greși la ele;
- sarcini de dificultate medie, care sunt de fapt sarcini simple, doar complicate puțin: cer ceva în plus, mai multă atenție sau stabilirea unei relații logice elementare de tip cauză-efect, anterioritate-posterioritate, general-particular, o înțelegere a unor procedee stilistice de bază, un vocabular ceva mai bogat etc.;
- sarcini dificile, care presupun procese de gândire mai elaborate și o judecată critică.
În mare, dacă mă uit la rezultatele strânse de-a lungul anilor, observ că sunt câteva sarcini la care (aproape) nimeni nu a greșit; sunt și sarcini la care aproape nimeni nu a răspuns corect. Interesant este faptul că, în cazul sarcinilor simple, dacă li se atrage atenția că există erori în rezolvare („Testul tău are șase greșeli“), subiecții sunt capabili să se autocorecteze în aproape toate cazurile. La cei sub 16 ani apare uneori tendința de a corecta un răspuns corect; la persoanele adulte, foarte rar. În cazul în care încă mai există erori necorectate, dacă li se atrage atenția în mod specific („Acest răspuns este greșit“) peste jumătate dintre subiecții rămași pot corecta răspunsul. Sarcinile simple care presupuneau tehnici sofisticate de lectură, cum ar fi extragerea unei date dintr-un tabel, au fost rezolvate de toți sau aproape toți subiecții; însă mai puțin de jumătate dintre sarcinile simple și foarte simple au fost rezolvate din prima încercare. Creșterea dificultății unei sarcini, chiar cu foarte puțin, produce o scădere drastică a răspunsurilor corecte. De exemplu, toți respondenții care au avut acest tip de exercițiu au identificat corect numărul personajelor dintr-un text și numele acestora. Dar un text în care personajele erau numite diferit (prin nume și prin poreclă), deja a pus probleme (pentru subiecți sub 16 ani; adulților nu li s-a aplicat testul), majoritatea răspunsurilor fiind eronate la prima rezolvare. Sarcinile care făceau apel la judecata critică au fost cel mai greu de rezolvat, cam un sfert dintre subiecții adulți și toți subiecții sub 16 ani nefiind în stare să le rezolve, indiferent cât au fost ajutați. Dintre sarcinile greu sau imposibil de rezolvat, se pot enumera: argumentele nu sunt suficiente pentru concluzia dată; argumentarea este părtinitoare; sunt oferite argumente din categorii diferite – fapte vs emoții. Erori aproape la fel de numeroase au apărut și când sarcinile făceau apel la cunoștințe anterioare presupus a fi cunoscute (a scrie formula apei, a desena globul pământesc cu linia Ecuatorului). Sarcinile care cereau alegerea unei variante (răspunsuri închise) au fost mai ușor rezolvate decât cele care solicitau exprimarea în scris, chiar dacă sarcina era foarte simplă (extragerea unei informații din text).
Avem deci două probleme foarte diferite legate de lectură: judecata critică (de care nu ne vom ocupa în numărul acesta) pune probleme majorității persoanelor cercetate, chiar dacă sunt absolvenți ai unor facultăți. În același timp, toți subiecții ar fi putut să rezolve toate sarcinile ușoare și cam 75% dintre sarcinile medii. Principalul motiv pentru care copiii și adulții au dificultăți în a rezolva sarcini este incapacitatea de a fi autonomi, de a rămâne singuri cu textul scris. Indiferent de vârsta lor, în raport cu lectura, acești subiecți sunt la nivelul primelor două clase primare: au nevoie de susținere pentru o lectură eficientă. Dar în viața de zi cu zi suntem singuri cu textul scris, fie că este un mesaj pe o rețea de socializare, fie un tratat de biologie moleculară.
Problema lecturii nu este atât faptul că nu știm să citim corect, problema lecturii este că majoritatea dintre noi nu am interiorizat lectura astfel încât procesele legate de lectură să se desfășoare de la sine, fără imbolduri din afară. Semnificativ, aproape toți studenții recitesc testul înainte de a-l preda, verificându-și răspunsurile; unii dintre adulți o fac; subiecții sub 16 ani nu revin niciodată asupra răspunsurilor. Înseamnă că studenții știu două lucruri importante: că pot greși și că au capacitatea de a-și corecta greșelile. Recitind răspunsurile, studenții funcționează ca instanța care atrage atenția. Partea plină a paharului este că toți subiecții pot înțelege texte de dificultate scăzută sau medie; partea goală este că la mulți subiecți nu putem anticipa când sau dacă acest proces al comprehensiunii se va activa.
Elogiul textelor lungi
Există motive care țin de istoria culturală pentru care textele de dimensiuni mari sunt majoritar texte de ficțiune. Ca să ne facem o idee, în producția de carte cărțile de ficțiune pentru adulți și copii sunt de două ori mai numeroase decât toate textele de non-ficțiune, de la tratatele științifice la biografiile romanțate. În privința cărților pentru copii, discrepanța este și mai evidentă. Nu este locul aici să discutăm de ce este așa, este de ajuns să reținem că, dacă vrem să folosim texte lungi coerente și nu texte lungi formate din texte scurte care pot fi citite separat, trebuie să ne adresăm cărților de ficțiune.
Folosim textele lungi (de ficțiune, fiindcă aceasta este oferta de care dispunem majoritar) pentru că acestea sunt un bun antrenament, poate unicul, pentru orice alt tip viitor de lectură. Ne antrenează răbdarea și concentrarea, iar acestea ne vor folosi indiferent ce lecturi vom face la vârsta adultă, iar în cazul în care vom avea de-a face cu un text cu adevărat greu, se pot dovedi indispensabile.
Chiar și un text mediocru sau slab sub raportul valorii artistice poate menține interesul pentru lectură o durată suficient de lungă. Acolo unde există interes, apare și dorința de a continua lectura. Cărțile din seria Harry Potter sau cele din seria Amurg sunt de două ori mai lungi decât Război și pace (nu eu am măsurat asta, s-au ocupat alții). O mulțime de cărți apar în serie și după măsura în care atrag cititorii, pot fi văzute ca un fel de roman continuu, care ar putea continua la infinit. Nu este chiar lectura perfectă, dar este un pas important spre perfecționarea ei.
Chiar și un roman inept este creator de complexitate. Cititorul trebuie să țină minte personajele și acțiunea, trebuie să țină minte relațiile dintre personaje, să asocieze ce spune istoria că se întâmplă acum cu ceea ce a spus că s-a întâmplat atunci, cu cincizeci de pagini mai înainte. Trebuie să decidă ce detalii poate ignora, ce detalii se adaugă la înțelesul general.
Pentru că un text lung trebuie să se susțină prin ceva, acesta este presărat cu puncte de interes care au funcția de a-l menține pe cititor concentrat asupra textului. Le putem vedea ca pe niște enigme, probleme sau provocări care dau satisfacție cititorului. De ce râd copiii când într-un text cineva întreabă „e cineva acasă?“, iar altcineva răspunde „nu e nimeni“? Pentru că au înțeles o contradicție logică. Și nu e puțin lucru.
Că are șapte sau șaptezeci de ani, cititorul nu stă să numere piticii din Hobitul, chiar dacă numărul lor este menționat de câteva ori (in)direct. Ce contează câți sunt? Iată însă că ajunge la povestea pe care Gandalf i-o spune lui Beorn și dintr-o dată numărul a devenit important. Mai ales pentru cititorul de șapte ani, care se luptă cu asocierea numere – cuvinte. Cât înseamnă „unii“, „câțiva“, „o mulțime“, „o droaie“? Ce contează că în romanele lui Slaughter Sara are un metru optzeci și părul roșu? Contează, pentru că în volumul patru al seriei fostul iubit al mamei ei are un fiu înalt și cu părul roșu. Cititorul rămâne cu o problemă pe care este chemat să o rezolve singur. Un roman este un antrenament pentru a învăța să reținem amănunte. Până când? Până când nu vom mai avea nevoie de ele.
Uneori textul face un pas mai departe și adună amănunte pentru a crea un lanț al înțelesurilor care dau o complexitate de un alt nivel. Cititorul va pune cap la cap amănunte care să-i confirme că Omul de Tinichea are deja inimă, Sperie Ciori, creier, iar Leul cel Laș, curaj. Complexitatea este deja acolo, ca și plăcerea descoperirii. Cărțile bune răsplătesc răbdarea și stăruința. O mulțime de cărți se opresc la primul nivel de complexitate, dar tot sunt un bun antrenament pentru educarea atenției, a răbdării și a concentrării, pentru că vrem să aflăm dacă Bella va rămâne cu Edward sau cu Jacob. Nu e nimic rău în asta. Chiar dacă noi, cititorii, știm că va rămâne cu Edward de la primele treizeci de pagini din volumul unu, tot mai sunt destule amănunte care să ne facă să citim mai departe.
Există și cazul (mai rar, numim de obicei aceste cărți „capodopere“) în care amănuntele creează o complexitate de un cu totul alt nivel, care răspunde unei întrebări a cititorului pe care acesta nici nu știa că o pune. Cât de departe poate ajunge iubirea unui părinte? Oricât de departe, atât de departe încât să te lași înghițit de o balenă, din dragoste pentru fiul tău. Când suntem copii avem nevoie de acest răspuns și nu este necesar să știm să punem întrebarea.
Ca să fim cât mai expliciți, cu riscul de a repeta iar și iar: nu putem învăța să citim repede și bine decât citind mult. Nu există trucuri sau scurtături. Nu devenim buni cititori de texte scurte și simple citind texte scurte și simple. Dimpotrivă. Cu cât citim texte mai complexe, cu atât ne va fi mai ușor să înțelegem texte mai simple. Reciproca nu este niciodată adevărată.
Dr. S.M. ANTONESCU – Facultatea de Litere a Universității din București
Articol publicat în nr. 51-52 al revistei Tribuna Învățământului
