Interviu cu prof. Traian Mitrea, prim-vicepreşedinte al USLI Ialomiţa

Stimate domnule preşedinte, cum arată învăţământul ialomiţean la început de primăvară şi după un an de guvernare tehnocrată?
Prima lună a primăverii aduce în natură schimbări, iar nouă, oamenilor, în general un tonus aparte.
Pe noi, cei care activăm în structurile sindicale, anotimpurile nu ne modifică, nici nu ne marchează modul de abordare a problemelor zilnice. De ce? Pentru că asta ar însemna ca noi iarna să hibernăm, primăvara să ne facem simţită prezenţa, vara să fim mai puţin vizibili, iar toamna să ne ascundem pentru că nu am avea ce roade culege. Activitatea sindicală este, în esenţă, un domeniu al focului continuu.
În ceea ce priveşte guvernarea tehnocrată, toţi am avut unele speranţe, în schimb ne-am convins că fără susţinere politică, fapt petrecut doar la învestitură, nu se poate realiza mare lucru. M-aş fi aşteptat la schimbarea coerentă a cadrului legislativ, la imparţialitate şi o reală preocupare faţă de nevoile cetăţeanului. Dar cum la noi lucrurile se petrec nu pentru că ar trebui să se întâmple, mă rezum în a spune că mă aşteptam la mai mult şi că încă sper în mai bine.
Se intenţionează, domnule preşedinte, schimbarea „Legii de nota 10“, asumată în parlament de către guvernarea Boc. Cum credeţi că va arăta acest nou cadru legislativ sau, mai curând, cum ar trebui să arate? Ce ar trebui să repare şi ce ar trebui să aducă nou această lege?
Pentru a mă putea pronunţa asupra modului în care va arăta o nouă lege a Educaţiei, anunţată de actualul ministru, ar presupune ca eu să fiu înzestrat cu anumite calităţi de cititor al gândurilor cuiva, şi cu siguranţă nici asta nu ar fi suficient, pentru că o lege nu o schimbă un ministru, ci o echipă care lucrează la conţinutul ei.
Îmi pare rău să constat că „Legea de nota 10“ trebuie să fie schimbată sau regândită. În egală măsură, m-aş bucura ca o viitoare lege să aibă un conţinut suplu, mulat pe nevoile reale ale învăţământului românesc, care să nu mai presupună elaborarea de zeci şi zeci de metodologii şi care să poată fi funcţională pe o perioadă de cel puţin 10-12 ani.
Deja am atins câteva aspecte ce ar putea fi reparate, remediate. Cu siguranţă că unul dintre actorii care vor participa la plămădirea unui nou act normativ al sistemului, mă refer aici la sindicate, şi în mod special la FSLI, îşi va dovedi încă o dată implicarea şi profesionalismul în definitivarea unui act normativ atât de delicat.
Experienţa, calitatea şi seriozitatea experţilor (şi cred că nu exagerez) de la FSLI mă fac să sper că am putea avea o lege a Educaţiei care să producă efecte benefice sistemului şi, în egală măsură, să-i mulţumească pe cei implicaţi în acest sistem (elevi, părinţi, profesori, manageri, comunităţi locale).
În final, legat de întrebarea dumneavoastră, aş mai face o remarcă, şi anume că după aproape 30 de ani de la trecerea la un alt sistem social, cel puţin în învăţământ, reforma se află abia la început.
După ce anul trecut a avut loc dezbaterea publică pe marginea planului-cadru pentru gimnaziu, anul acesta în centrul atenţiei se găseşte noul curriculum, din care se spune că ar lipsi componenta identitară. Cum comentaţi acest aspect?
Vedeţi dumneavoastră, aşa cum am afirmat mai înainte, învăţământul încă se află la început de reformă, tăvălugul experimentărilor în şcoala românească se pare că încă nu şi-a găsit orizontul.
Renunţăm la câte o oră de predare a limbii care ne identifică ca popor în loc să introducem o oră de lectură pentru a promova cititul, a forma deprinderea de citit, acum, în era calculatorului. Suntem reticenţi în a introduce ore de predare, de promovare a culturii româneşti, abandonăm predarea istoriei adevărate a acestei ţări, nu se are în vedere „însămânţarea“ patriotismului real, echilibrat, construit pe adevărurile trăite şi parcurse de acest popor, de această ţară. Da, componenta identitară absentează astăzi din şcoala românească şi trist este că aceasta lipseşte aproape din întreaga societate. Acesta e rezultatul terapiilor tip reformă de după ’89.
Şi în 2017 Educaţia este departe de cei 6% din PIB prevăzuţi în actuala legislaţie. Va deveni acest procent o realitate pentru Educaţie într-un viitor previzibil?
Alocarea a şase procente din PIB pentru Educaţie este o necesitate şi nicidecum un moft sau o pretenţie a cuiva. Este în primul rând o prevedere legală care ar trebui respectată şi care cu siguranţă, într-un alt stat (Germania, Norvegia sau Finlanda – enumerând doar câteva), ar fi fost aplicată şi nu negociată. Fiind o fire optimistă, sper că într-un viitor apropiat alocarea acestui procent se va produce şi că, eventual, va creşte. Nădăjduiesc că va veni cândva un guvern care va trata sistemul de educaţie ca adevărată prioritate naţională, care va înţelege că investind în educaţie va garanta viitor şi progres acestei naţii, dar mai ales că respectarea legii este în primul rând responsabilitatea celui care conduce.
Sunteţi mulţumit de banii obţinuţi pentru Educaţie în 2017? Promisiunile au fost mari în campania electorală.
Problemele învăţământului sunt multiple şi, în opinia mea, una, poate cea mai importantă, este legată de salarizarea din sistem. Noi, salariaţii din Educaţie, suntem cobaii unor experimente de finanţare şi salarizare de o perioadă importantă de timp. Creşteri salariale au fost şi cu siguranţă vor mai fi. Atât timp cât ele nu vor corespunde cu realitatea, vor fi ineficiente. Orice sistem devine performant dacă şi salarizarea celor ce lucrează pentru el este una corespunzătoare. Au fost, într-adevăr, acordate creşteri salariale şi sistemului de educaţie (procentul de 15%, în medie, pentru personalul didactic şi 20% pentru personalul auxiliar specific, nedidactic), dar aceste creşteri salariale nu au făcut decât să corecteze discrepanţele dintre salariile celor care lucrează în sistem şi pe cele existente în raport cu alte categorii sociale.
Au fost (pentru a câta oară?) reluate negocieri la mult-aşteptata lege de salarizare unitară din sistemul bugetar. Echipa negociatorilor ce va reprezenta sectorul nostru este o echipă sudată şi care, cu siguranţă, va susţine principii de salarizare menite să producă o stare de optimism pentru dascălii acestei ţări şi care să rezoneze cu pretenţiile celorlalte sectoare de bugetari.
Salarizarea bugetarilor rezidă din performanţele economice ale ţării. Dacă cei care gestionează sau vor gestiona bugetul României vor genera plusvaloare, atunci şi veniturile celor ce sunt plătiţi de stat vor fi mai consistente.
Revenind pe plaiurile ialomiţene, care sunt problemele cu care se confruntă, la acest început de an, sindicatul pe care îl conduceţi şi şcoala?
USLI Ialomiţa face parte din familia sindicală cea mai mare la nivel naţional, şi anume FSLI. Problemele cu care ne confruntăm sunt unele generale, întâlnite în toate organizaţiile judeţene, şi unele particulare, care apar la nivelul grupelor sindicale pe care noi, ca structură sindicală judeţeană, le reprezentăm.
Concret, sunt probleme în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor H.G. 38/2017, creşterea salarială neacordându-se şi sporurilor sau indemnizaţiilor, probleme legate de nealocarea de sume pentru plata hotărârilor judecătoreşti (tranşele neachitate pentru anii 2016 şi 2017, plata dobânzii), nerezolvarea încă ieşirii la pensie cu trei ani mai devreme decât vârsta standard de pensionare, fără diminuarea cuantumului pensiei, numărul mare de elevi la clasă. Practic, sunt nenumărate problemele ce apar, care ne preocupă şi cărora încercăm să le găsim soluţii la nivel judeţean şi, prin FSLI, la nivel naţional.
Ştim cu toţii că, în România, între rural şi urban persistă o discrepanţă dramatică la nivelul întregii ţări. Care este situaţia, din acest punct de vedere, în judeţul Ialomiţa?
Într-adevăr, între rural şi urban există o discrepanţă, însă nu aş însuşi şi nici nu aş promova adjectivul „dramatică“. Realitatea arată că atât în rural, cât şi în urban sunt specificităţi, particularităţi. Una dintre ele ar fi acoperirea mai greoaie cu personal calificat a posturilor din rural.
Judeţul Ialomiţa beneficiază totuşi de o şansă aparte faţă de alte judeţe din ţară, în sensul că nu are teritorii izolate greu accesibile şi, în acest context, accesul la internet, la educaţie, în sensul promovării şcolii, este unul mai uşor. Cred, însă, că multe dintre discrepanţe ar putea fi remediate dacă administraţiile locale ar avea o reală preocupare şi o mai mare implicare faţă de şcoală, educaţie, corpul didactic.
 Interviu realizat de Oana PANAIT