Titlul acestor însemnări poate părea uşor (sau mai mult!) pretenţios. Paradoxal cumva, el are totuşi legătură directă cu şcoala şi cu procesul educativ. E adevărat că de mai mult de zece ani şcoala europeană, şcoala românească preuniversitară în particular, vorbeşte de competenţe, iar în cadrul acestor competenţe, competenţa de „a învăţa să fii” (în lume) nu pare a fi formulată evident. E ca şi cum cineva s-ar feri să pătrundă într-un asemenea domeniu atât de sensibil. Avem în schimb câteva obiective/competenţe ale şcolii franceze, ceva mai vechi, dar actuale încă, în care „a învăţa să fii” devine fără ezitare o finalitate a şcolii.
Aşadar, şcoala franceză era şi este încă preocupată de a realiza patru obiective pe care orice şcoală, obligatorie sau nu, trebuia să le atingă: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să fii, a învăţa să trăim împreună. Este evident că în interiorul fiecărui obiectiv putem citi cu relativă uşurinţă şi finalităţi ale învăţământului românesc de azi. Primele două ar viza ceea ce odinioară se chema dobândirea cunoştinţe care, devenite funcţionale, capătă viaţă, elevul ştie cu alte cuvinte ce să facă după ce a depăşit faza învăţării de informaţii şi cunoştinţe. Interesant în această ordonare a finalităţilor este modul în care disciplinele de studiu se pot grupa: ar exista, conform specialiştilor, un grup de discipline conceptual-teoretice (matematica, de exemplu), un alt grup de discipline integrate într-o arie numită aria aplicativă (informatica în acest caz ilustrează cu prisosinţă termenul); un al treilea grup ar viza gândirea şi educaţia de tip interdisciplinar (aici ar intra între altele ştiinţele naturii) şi, în sfârşit, un grup de discipline a căror finalitate ar duce către „a învăţa să trăim împreună” şi s-ar constitui din disciplinele social-umaniste. Corespondenţa dintre acest tip de „arii curriculare” şi cele din planurile-cadru de azi, ale învăţământului românesc, ori competenţele de azi, este evidentă în mare măsură.
Oarecum surprinzător pentru noi rămâne în continuare faptul că noile competenţe europene par a se fi eliberat, cel puţin la nivel formal, de una sau chiar de două dintre obiectivele şcolii mai vechi: de „a învăţa să fii” şi, într-o anume măsură, chiar de „a învăţa să trăim împreună”, deşi aici se poate vorbi de un anume progres cert.
Aşadar, încercând o problematizare a ideilor, ne întrebăm în ce măsură şcoala de azi, prin finalităţile/competenţele pe care tinde să le realizeze, răspunde atingerii obiectivului (mai ales acestuia!) „a învăţa să fii” în lume. Trebuie recunoscut probabil că, aşa cum e formulată, ţinta pare suficient de abstractă pentru a ne provoca reale dificultăţi în a răspunde întrebării, adică manierei în care ar trebui să acţionăm pentru ca acest obiectiv să fie atins. Dacă vorbim de disciplinele umaniste, e sigur că răspunsul la întrebare devine mai puţin dificil, dar dacă vorbim de disciplinele care ilustrează o arie conceptual-teoretică – matematică, fizică, chimie –, atunci dificultăţile sunt reale şi adesea se dovedesc insurmontabile. ~n fapt, toată această cazuistică vizează ceea ce se constituie într-o dimensiune incluzivă a şcolii – educaţia propriu-zisă, formarea cu alte cuvinte a personalităţii umane, generarea unui model uman pe care societăţile îl conturează uneori direct în ideologii formatoare declarate – cazul societăţilor de tip comunist sau al societăţilor de tip fundamentalist etc., iar alteori îl presupun implicit, cu o anume sfială. Cazul din urmă poate fi şi cazul societăţii româneşti de azi care, democratizată intens, pare a nu fi deocamdată capabilă să-şi constituie un set puternic şi afirmativ de valori naţionale şi europene pe care să şi le impună programatic. Simptomatic mi se pare chiar modul în care discipline precum literatura română au ezitat în a-şi propune ca finalităţi „a şti să fii”, eşuând în fond, în această încercare, în câteva formule, generale şi vagi, şi motivându-şi ezitările prin afirmaţii cum că valorile nu pot fi evaluate, că „a şti să fii” rămâne un aspect extrem de subiectiv al educaţiei şi că, în cele din urmă, orice „program” declarat de formare a personalităţii umane va stârni în societatea românească aprehensiuni legate de vechiul regim. Ceea ce nu e adevărat sau e tot mai puţin adevărat… Fenomenul s-a complicat în ultimii ani şi prin faptul că profesorii nou-veniţi în sistem sunt ei înşişi aproape „ignoranţi” în ceea ce priveşte ideea unor sisteme valorice care să irige instrucţia intelectuală. Chiar literatura română nu mai valorifică azi (şi manualele şcolare sunt în bună măsură exemple edificatoare!), prin cerinţe specifice, dimensiunea etică a operelor, discuţiile fiind cantonate excesiv şi exclusiv în spaţiul estetic. Puţini profesori, de manuale nu mai vorbesc, îndrăznesc să abordeze cu elevii un enunţ din romanul rebrenian „Pădurea spânzuraţilor”, în care Apostol Bologa primeşte ca „moştenire morală” îndemnul de a-şi trăi viaţă prin a nu uita niciodată în a-şi pune de acord vorba cu fapta: „De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară!” În schimb, manualele sunt pline de elemente de poetică şi naratologie, unele necesare, altele de-a dreptul inutile, dacă vom considera că niciodată elevul de azi, eventualul cititor de mâine, de după terminarea liceului, nu-şi va pune problema tipurilor de viziune sau „vocilor narative” care fac posibilă medierea discursului. ~n schimb, cititorul de mâine (câtă vreme va mai fi un cititor!) se va întreba poate care este problema lui Apostol Bologa, de ce el nu reuşeşte să „înveţe să fie” în lume. Atunci, probabil, cititorul, şi nu şcoala, deşi ea ar trebui s-o facă, se va duce la fragmentul din roman care motivează în bună măsură destinul personajului; la „moştenirea” primită de la tatăl său: nevoia fiinţei de a-şi pune de acord vorba cu fapta.
Încă o dată: dimensiunea acestui obiectiv al educaţiei, acela de „a învăţa să fii” (în lume), pare a fi sisific şi greu de transformat în sarcini şi competenţe ale şcolii. ~n sarcini de evaluat nici atât!… Cel puţin la prima vedere. Căci la o a doua vedere până şi disciplinele conceptual-teoretice pot învăţa în cele din urmă elevul (prin biografii spectaculoase sau prin „date pitoreşti” ale domeniul) „să fie” în lume. Dar pentru asta este nevoie de o nouă conştiinţă a şcolii tocmai în acele culturi şi societăţi care par a fi atins un anume grad de eliberare de vechile valori, aşezând în loc adesea excesul de relativizare sau nimic altceva decât „jocuri de roluri”, convenţii şi imagini, toate lipsite de vitalitate. Lumea românească de azi nu pare a face deloc excepţie de la această realitate.
Adrian COSTACHE