Constat că problema competenţelor rămâne mai departe un subiect deschis, în ciuda faptului că a trecut mai bine de un deceniu de când conceptul a intrat în practica elaborării de documente şcolare şi, în bună măsură, şi în ceea ce am putea numi didactica uzuală. Evaluările de orice fel, ca şi examenele, se pretind la rândul lor a decurge din lista de competenţe generale şi specifice ale unor discipline de studiu, chiar dacă discriminările între finalitatea lor la gimnaziu şi la liceu rămân mai departe vagi, mai ales în ceea ce priveşte competenţele specifice. Ne putem întreba în ce măsură ele, competenţele, au schimbat cumva traseele didactice, şi aici răspunsurile se pot lăsa aşteptate, în condiţiile în care, în destule situaţii, au apărut fenomene parazitare privind respectarea programei şcolare. De fapt, aceasta-i şi una dintre numeroasele probleme de fond ale sistemului, dar pe care puţină lume o abordează.
Un articol recent al prof. univ. Anton Ilica, de la Universitatea din Arad, reia polemic tema competenţelor, observând pe drept cuvânt că această tehnicizare excesivă a învăţării riscă să devină o prejudecată, dar mai ales riscă să provoace confuzie privind rolul formativ al şcolii: ce îşi propune şcoala în fond ca obiectiv ultim: să formeze „oameni virtuoşi sau/şi oameni economici”? Între­barea pusă de universitarul arădean, reformulată în fond, ne trimite încă o dată (pentru a câta oară în ultimii ani?!…) către mai vechea dilemă a şcolii: educaţie sau/şi instrucţie. Dar, deşi această dilemă rămâne şi azi la fel de actuală (sau poate chiar mai actuală decât ieri!), relevanţa ei pentru corpul profesoral pare a fi tot mai scăzută. Interesul pentru educaţie, pentru ceea ce s-ar putea numi generarea de virtuţi şi de valori umane, s-a disipat cu vremea, între altele şi fiindcă formularea unor competenţe în această zonă e dificilă, greu măsurabilă şi de aceea aproape absentă în cazul programelor şcolare, adică tocmai în documentele care dezvăluie filozofia de fond a şcolii obligatorii în primul rând. Nu doar că nu s-a reuşit cuantificarea „formării umane” în şcoala de azi (dincolo de câteva valori europene de tipul toleranţă, creativitate, gândire critică etc.), dar o serie întreagă de valori care definesc specific şi istoric fiinţa umană au fost împinse undeva la marginea acţiunii educative. Îmi amintesc o întâmplare de cu câţiva ani în urmă şi care mi se pare relevantă pentru modul în care o valoare morală, modestia/măsura, era transmisă într-o situaţie concretă: elevi din ciclul primar erau invitaţi, în cadrul unui experiment, să ia de pe o tavă plină cu mere câte un măr; pe tavă se aflau mere aproximativ de aceeaşi mărime, cu excepţia a două-trei, în mod vizibil mai mari decât celelalte. De faţă erau şi părinţii acestor copii. Nu are rost să explic aici contextul unei asemenea demonstraţii, cert a fost faptul că la un moment dat unul dintre copii s-a repezit la mărul cel mai mare, îmbrân­cindu-i vizibil pe ceilalţi. Atunci s-a auzit vocea mamei, care i-a spus: „Gruia, fii modest!” Nu ştim cum s-ar interpreta azi gestul copilul şi al mamei deopotrivă. Şi n-aş vrea să stabilesc aici dacă, într-adevăr, în această scurtă întâmplare a fost vorba de o „lecţie de modestie”. Cert este că am sentimentul că cel puţin unii dintre noi vor spune că acel copil, Gruia, a trăit în acea secvenţă un sentiment de frustrare, cu urmări probabile asupra dezvoltării lui… libere. Şi că el nu a înţeles până la urmă semnificaţia cuvântului „modestie”, rostit de mama sa, şi nici cenzura conţinută în acest îndemn. Mai ales că cenzurile de acest fel par a fi în prezent frecvent dezavuate. Lăsând deoparte cazul în sine, ar trebui să ne întrebăm totuşi dacă în şcoala de azi valori ce-şi au încă perenitatea mai sunt cu adevărat cultivate, modestia între altele. Şi dacă nu cumva o serie de concepte din aria semantică a „moralului” au fost şi ele împinse undeva la marginea vocabu­larului activ al elevilor.
Revenind însă la problema competenţelor şi a polemicii implicate în discuţie, prof. univ. Anton Ilica, cu experienţă didactică şi în învăţământul liceal, din câte îmi amintesc, ironizează, pe drept cuvânt, „obedienţa ştiinţifică” generată de acest concept „referenţial european”, ca şi alunecările logice în încercarea de înţelegere a conceptului de către mulţi profesori, pentru care problema competenţelor rămâne mai departe o chestiune difuză. Mărturisesc că şi din perspectiva unui nespecialist în „teoria competenţelor”, precum semnatarul însemnărilor de faţă, lucrurile stau aproximativ la fel, în condiţiile în care aceiaşi profesori şi-au însuşit până nu prea de mult conceptul de „obiective didactice”. Şi totuşi, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: competenţele au avut şi au darul de a sintetiza mai bine (mă refer în special la cele generale) finalităţile unor discipline de studiu, mai puţin însă finalităţile pe cicluri ale aceloraşi discipline. Fireşte, este doar o impresie, care poate căpăta sau nu confirmare. De altfel, şi nevoia unor sintetizări în ceea ce priveşte compe­tenţele elevilor la sfârşit de ciclu se impune încet- încet în documentele şcolare şi noile programe tind să facă un pas înainte, ceea ce va ajuta, se speră, mult şi activitatea didactică la clasă.
Până la urmă însă, toate aceste polemici îşi au cauza mai degrabă în tehnicizarea excesivă a documentelor şcolare, în încercarea de a impune un nou „limbaj”, care nu este decât doar în parte oglinda unei noi paradigme în învăţare. Aşa cum şi multe dintre noile „ştiinţe ale educaţiei”, oricât s-ar strădui să fie un „nou început”, nu fac uneori altceva decât să gloseze speculativ în jurul principiilor de temelie ale cunoaşterii specifice educaţiei şcolare. Ar fi doar nevoie de un răgaz meditativ în ceea ce priveşte realitatea lecţiei de azi pentru a vedea cu adevărat că asistăm adesea la rescrieri „postmode­r­niste” ale unor teorii mai vechi, dovedite, de altminteri, ca fiind viabile.
Adrian COSTACHE
P.S. Într-o încercare de a „limpezi” noul limbaj „curricular”, am inventariat la un moment dat în jur de 40 de concepte cu adevărat noi, celelalte fiind în mare măsură sinonime ale unora mai vechi. Amuzant sau nu, fiecare epocă inventează, însă face asta uneori mai ales la nivel de… limbaj. Şi mai puţin la nivelul lumii reale.
Între multele ipocrizii ale sistemului de învăţământ preuniversitar, una recentă mi-a stârnit amuzamentul. Este vorba de teama de „bulversare” a sistemului prin organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor de directori în perioada octombrie-decembrie 2016. Teama aceasta este atât de mare, încât vreme de aproape un deceniu niciun ministru nu s-a gândit să taie… coada pisicii. Iar acum, când un ministru încearcă în sfârşit că clarifice situaţia, să se intre în normalitate şi… responsabilitate, apare problema bulversării.
Într-un fel, interviul recent al secretarului de stat pentru învăţământul preuniversitar Monica Cristina Anisie vine să clarifice lucrurile. Probabil nu şi pentru ipocriţi!…