Extemporal la dirigenție este titlul unui binecunoscut film, realizat în anul 1987, de Nicolae Corjos, după un roman al lui George Șovu, al treilea film din seria Liceenii. Profesorul de filosofie, poreclit Socrate (interpretat de Ion Caramitru), le dă un extemporal elevilor de clasa a noua în prima lor zi de școală ca liceeni.

Tema este: „Cum aș vrea să fie dirigentele clasei?“.  ­Suntem familiarizați cu extemporale la matematică, la filosofie…, în general la discipline din sfera specializărilor real și uman, în cazul liceelor teoretice. Extemporalul la dirigenție este ceva neobișnuit. Abilitățile comportamentale, direcția și amplitudinea atitudinilor pot fi evaluate printr-o probă scrisă, printr-un extemporal?

Din seria întâmplărilor care au farmecul lor, profesorul de filosofie Socrate are la un moment dat o dispută cu profesoara de matematică, poreclită Isoscel (rol jucat de Tamara Buciuceanu-Botez), renumită pentru exigența sa. Părea că Isoscel ținea să impună elevilor săi nu doar standardele academice ale matematicii, pe care o preda, ci și disciplina care decurgea din specificul acesteia.

Socrate îi atrage atenția că elevii nu ar trebui să învețe de frică. El era un profesor îndrăgit, care obținea comportamentele așteptate de la elevii săi cu mult tact, dând dovadă de empatie…

Problemele specifice adolescenței, dificultățile întâmpinate de unii dintre elevi la învățătură, raporturile colegiale între profesori, relațiile între profesori și părinții elevilor, pe scurt, o secvență dinamică din lumea școlii ne înfățișează într-o notă umană câte ceva din tabloul complex al educației, așa cum se desfășoară ea la nivelul vieții de zi cu zi.

Deducem că educația nu privește doar probleme punctuale, abordate la ora de dirigenție. Educația este implicită relațiilor umane, în timpul orelor, în pauze, la Balul bobocilor…

Care sunt cele mai potrivite mijloace de a face educație: prin condiționare de tipul stimul-recompensă, sau stimul-pedeapsă, prin puterea exemplului, prin fi­­xarea clară a limitelor comportamentale?

Educația este un numitor comun al tuturor tipurilor de situații de viață, formale, non-formale și informale, în care se pot afla elevii, fie la școală, în timpul orelor de curs, fie când participă la di­­verse cercuri pentru a învăța să cânte la chitară, să fotografieze sau să descifreze tainele fizicii în cercul de robotică; ba chiar mai mult, la nivelul vieții cotidiene, din întâmplările din care se pot desprinde atât de multe învățăminte.

În diversitatea tipurilor de comportamente întâlnite se pot distinge oameni care sunt bine pregătiți în domeniul lor profesional, au și un nivel cultural ridicat și, în același timp, dau dovadă de o bună educație. Apoi sunt căldiceii, dacă e să ne amintim o expresie folosită de Dosto­ievski în reproșul adus unui personaj că nu este nici fierbinte, nici rece.

Mai sunt și cazuri în care pare că educația pur și simplu este deficitară. Cum este posibil? Un om cult, dar needucat este o contradicție de neacceptat.

Adevăr sau provocare?

Atunci când avem de-a face cu o problemă dificilă, despre care presupunem că o să determine mai degrabă o crispare îngrijorată decât o mobilizare de forțe, care să facă posibilă rezolvarea acesteia, la nivelul simțului comun, s-a găsit și se practică în ultimul timp o formulă de abordare politicos prudentă: îi prevenim pe cei implicați referitor la faptul că avem de-a face cu o provocare. Astfel, se presupune că este posibilă crearea unei legături suficient de puternice între situația problematică și cel care trebuie să identifice soluții, adică respectivul să îndrăznească să-și asume problema și să-i caute o rezolvare. Acesta este invitat să răspundă, în el ar trebui să se declanșeze energii mobilizatoare, ar fi cazul să facă lucruri pe care în mod obișnuit nu le făcea, să aibă curajul de a căuta ceva nou.

Provocările nu vin în fiecare zi, ele nu țin de banal, de cotidian; nu sunt de do­meniul obișnuitului, ci al surprinzătorului. Tocmai de aici apare ideea de a ieși din rutine și a experimenta într-un sens care nu asigură cu nimic succesul. Dar, după ce sensibilitatea a fost într-o suficientă măsură menajată, problema tot trebuie cumva rezolvată.

În sistemul de învățământ, atunci când vrem să ne referim la schimbările care au loc, folosim trimiteri la reforma care este, desigur, necesară, la schimbarea de paradigmă care se impune, la modernizarea care ne va ajuta să ținem pasul cu lumea civilizată.

De aici se poate înțelege că mare parte din atenție este îndreptată spre viitor, denotă preocupări asupra a ceea va urma să fie. Reformele sunt așteptate tocmai pentru a permite o adaptare la condițiile de viață care, între timp, s-au schimbat.

În istoria învățământului, mulți actori sociali și-au arătat bunele intenții în realizarea unei reforme semnificative, cu efecte benefice pe termen lung. Puțini însă au marcat în mod pozitiv printr-un demers consistent soarta educației.

Un exemplu de necontestat este cel al lui Spiru Haret.

Școala educativă

Educația este un sistem în care sunt semnificative elementele de continuitate, tradiția valoroasă care fundamentează bunul mers al lucrurilor.

Mă voi referi la două idei ale lui Spiru Haret: școala trebuie să fie educativă, iar educația să fie una integrală.

Marele ministru, cum îl numea Nicolae Iorga, preciza că: „Scopul învățământului însă nu este numai instrucțiunea, ci și educațiunea tinerimii, și această a doua parte este mai importantă și mai grea de realizat decât cea dintâi“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. II: Oficiale: 1901-1904, Ed. Comunicare.ro, 2010, Vol. II, p. 385).

De ce a face educație este chiar mai dificil decât orice altceva?

Un posibil răspuns ar fi că educația se poate realiza doar în legătură cu faptele de viață, este sensibilă la context. O bună educație nu înseamnă doar transmiterea unor principii de bază privind conviețuirea în comunitate; așteptarea este ca un om educat să fie capabil de a avea comportamentele adecvate în situații de viață diverse. Pentru a putea face față într-un mod adaptat, el trebuie să evalueze particularitățile cadrului de viață dat, implicațiile atitudinilor pe care le manifestă.

Școala educativă era menită să dezvolte voința elevilor, calitate care îi ajută să depășească obstacolele întâlnite în viață. Acest aspect sprijină formarea caracterului: „Învățământul, ca să fie desăvârșit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuțindu-l cu cunoștințe multe, dar a cultiva și inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numește educațiunea tinerimii“ (Ra­­port la Rege asupra activității Ministerului de Instrucție, București, 1903, Vol. II, p. 201).

Apoi, dascălii aveau să-și extindă activitatea educativă, participând la viața socială a comunității, ei inițiau Cercuri culturale, organizau serbări școlare, șezători – evenimente cu prilejul cărora nu numai că se crea o rețea de relații sociale consistente în jurul școlii, dar erau și transmise o serie de cunoștințe cu caracter practic, utile pentru îmbunătățirea vieții de zi cu zi a sătenilor. Așa se înțelege că activitatea educativă desfășurată în clasă avea o bună continuitate prin activitățile extrașcolare prin care erau antrenați și părinții elevilor.

Un principiu pedagogic promovat de Spiru Haret este acela dat de educațiunea integrală – școala trebuie să ofere nu numai formare, ci și educație. Ca acest principiu să se poată aplica, era necesar ca școala să fie prioritar educativă: „Școala este menită să dea elevilor nu numai instrucțiunea necesară, dar și educațiunea morală și fizică, prin care se poate asigura sănătatea sufletului și a corpului“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. II: Oficiale: 1901-1904, Ed. Comunicare.ro, 2010, p. 175).

De pildă, nu atât teoria muzicală îi va rămâne școlarului ca reper în viață după absolvirea cursurilor, ci mai ales educația muzicală, cultivarea spiritului spre receptivitatea artistică. Tot așa, la nivelul școlii, în general, pe lângă transmiterea propriu-zisă a unor cunoștințe și formarea unor abilități intelectuale și a unor deprinderi practice, foarte importantă în dezvoltarea personalității tinerilor este educația, mai cu seamă în valențele ei morale.

O concluzie parțială este aceea după care educația nu se poate face cu jumătate de măsură. A te mulțumi cu puțină edu­­cație e ca și cum nu s-a întreprins mai ni­­mic în privința educației. Ideea de a practica o educație integrală se impune ca un țel de urmat în sistemul de învățământ, un ideal prin care se reunește formarea de competențe, cizelarea de atitudini, corelarea valorilor cu principiile de viață.

de Cristina ȘTEFAN – profesor

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021