Colțul profesorilor-scriitori vestiți: Grigore Băjenaru – Cronicarul liceenilor cu matricolă

În extrem de puține cazuri, între marile grădini publice și liceele din proximitatea lor s-a înjghebat o misterioasă legătură, s-a creat o mică istorie civică, turnată în capodopere prozaistice care au rezistat peste decenii.
Poate cel mai vestit parc metropolitan devenit „republică” poetică a liceenilor a fost „le jardin de Luxembourg”, unde Liceul Louis la Grand și ciracii lui au căpătat datorită măiestrei pene a lui Anatole France cea mai poetică legendă și cea mai lirică evocare în romanul cu același nume, devorat de milioane de liceeni francezi și străini.
În România, cel mai vestit refugiu idilic a fost acela al „Cișmigiului”, creat în secolul al XIX-lea de marele grădinar Cișmigiu în centrul unui București ce începea să se modernizeze. Nu mult timp după desăvârșirea ei, pe latura de sud s-a construit și liceul, al doilea în ordine cronologică din capitala țării, închinat marelui cărturar venit de peste munți, Gheorghe Lazăr, care va pune bază învățământului românesc modern. Și unul dintre cei mai isteți și năstrușnici „lăzăriști”, pe numele său Grigore Băjenaru, spre marele deliciu a zeci de mii de liceeni, în 1942, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, i-a dat prima cronică literară năbădăioasă, care s-a impus cu iuțeala fulgerului, cu titlul „Cișmigiu et Co.”. Iar eu, elev în clasa a VI-a a celebrului Liceu militar de la Mănăstirea Dealu, mutat la Predeal după ce istoricul său local din Târgoviște fusese doborât de cutremurul din 1941, l-am cumpărat la o coadă impresionantă și l-am citit cu frenezie, devenind un adevărat „fan” al lui Grigore Băjenaru, așa după cum ceva mai târziu „Elevul Dima din a VII-a” – a lui Mihail Drumeș – ne umpluse de bucuriile adolescenței.
Romanul lui Băjenaru a realizat în zece ani cinci ediții, fiecare în peste 20.000 de exemplare, până când regimul comunist instaurat oficial după 1948 l-a introdus în faimoasa listă a cărților interzise, oprind brutal după 1955 difuzarea lui, considerân­du-l o operă în proză contrară principiilor morale ale educației tinerei generații.
Pe Băjenaru l-am cunoscut personal, mai târziu, după 1970, la o ședință a Uniunii Scriitorilor, adăugându-mi-l ca prieten nedespărțit alături de Mircea Sântimbreanu, Constantin Chiriță, George Șovu, Iuliu Rațiu și Alexandru Mitru, dispăruți după 1990 sau la începutul acestui mileniu.
Un argument în plus pentru calda prietenie cu Băjenaru l-a constituit faptul că timp de treizeci de ani am fost profesor al liceului și apoi al Colegiului Gh. Lazăr, i-am constituit cenaclul modern și revistă școlară – cele mai bune din țară – și, continuând opera lui Ion Zamfirescu, oprită la 1934, i-am completat-o cu trei monografii, apreciate printre cele mai ample și fidele principiilor lui Gusti dintre lucrările de acest gen. Ședințele Secției de literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor, a cărei conducere am preluat-o de la Sântimbreanu, ca și frecventele vizite pe care Băjenaru mi le făcea acasă, ne-au întărit prietenia și mi-au dat posibilitatea să-i conduc multe evenimente ale vieții, povestite cu har și expresivitate și pe care le-am împărtășit elevilor, le-am pomenit în monografii și le-am relatat în multe interviuri ce mi-au fost luate despre el după Revoluție, cum ar fi cel din „Jurnalul național” din 20 iulie 2009, semnat de Monica Andronescu.
Băjenaru era un extraordinar „causeur”, un povestitor de mâna întâi, vorbea rar, foarte accentuat, nuanțat, avea o voce puternică, rezonantă, nara cu voluptate și cu haz, era un prieten extraordinar, devotat, care nu te-ar fi trădat niciodată. Era într-adevăr un produs al generației celei mai bune pe care a avut-o România Dodoloață. Și aș adăuga și un mare mucalit. Cel care spunea ca elev că un „profesor fără umor inspiră la omor” n-a predat niciodată la liceul tinereții lui, dar a fost suplinitor la multe școli care i-au păstrat amintirea. Unul din marile lui regrete este că nu a predat la liceul unde a învățat. Să ai colegi foștii profesori și să te bucuri că elevii tăi au devenit personalități. Iubea mult „Lazărul”, despre care spunea că nu există liceu în România să fie mai pitoresc și fermecător încadrat ca acesta. Când primăvara se hotăra să-și facă popasul în București, chiar din prima zi se oprea în grădina Cișmigiu ca să-l privească.
În privința celebrei sale cărți mi-a făcut mărturii pe care le-am înscris în prima mea mono­grafie a liceului:
„Cartea a apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în vara anului 1942. Frontul, agitația, legionarii, comuniștii, tot frământul acesta i-a pus pe tinerii noștri în situația de a-și dori să aibă o carte a lor, a adolescenței lor.
„Cișmigiu et. Co.” nu este numai o cronică a Liceului Gheorghe Lazăr, un omagiu pe care l-am adus anilor de școală și minunaților mei dascăli, dar și o carte însușită de toți adolescenții țării care trăiesc emoțiile numărului matricol după braț. Am citit amintirile din anii de învățătură ale scriitorilor noștri Costache Negruzzi, Ion Creangă, George Sion, D.D. Pătrășcanu, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuță, Caragiale, Delavrancea, Ion Minulescu, mai aproape Marta D. Rădulescu și Mihail Drumeș, dar ezitam să le aștern pe hârtie și le depănăm doar la întâlnirile seriei mele, care a absolvit liceul în 1926. Matei Păunescu mi-a spus surâzând, cu ochii încă umezi de râs: „Ascultă, mă Băjenarule, de ce nu te apuci să scrii amintirile astea atât de hazlii. Cred că ar merita să fie cunoscute de alții”.
Ideea mi-a surâs. După trei zile și trei nopți de adânci reflecții, condeiul meu a început să alerge pe pagini. Am scris întreaga carte doar în câteva luni, printre picături. Am bătut-o la mașină, am corectat-o… și am stagnat din nou. Se punea problema unde s-o tipăresc și mai cu seamă cu ce. Era vara anului 1942, timp de război, greutăți de tot felul, din ce în ce mai mari. Nu eram un nume atât de ilustru, încât să inspir încredere editorilor și nici tatăl meu nu era atât de bogat, încât să-mi finanțeze tipărirea. Norocul mi-a scos în cale pe un alt bun coleg, Nicu Marinescu, care mă simpatiza și care făcuse ceva economii ca să cumpere o mașină. Citise manuscrisul și era sigur că va avea succes. Așa că mi-a împrumutat suma necesară pentru tipărirea cărții, fiind convins că și-o va recupera în scurtă vreme. Iată cum, cu ajutorul prietenesc, am dat la iveală în toamna anului 1942 „Cișmigiu et Co.”
Marea lui supărare după epuizarea celei de-a cincea ediții a fost includerea romanului său în lista semnată de un penibil ministru comunist, care a adăugat vechii liste de cărți interzise în 1952 și o nouă listă, fără implicații politicești de nume „non grata” de cărți, dar care nu corespundeau „profilului” comunist în spiritul ideologiei, moralei și realismului socialist, argumente supreme în motivația interdicției.
Peste câțiva ani am avut noroc de un ministru al învăță­mântului mai luminat, de un cenzor al culturii din CC al partidului mai puțin sever și de un editor mai curajos, să-i scot lui Băjenaru capodopera de sub interdicție și chiar să-i obțin dreptul de a edita a șasea ediție. Dar ea n-a mai avut succesul fulminant al anilor 1942-1952, deoarece noua generație de elevi comuniști nu mai beneficia de democratismul școlar al generației lui și nu-și permitea libertățile și năzdrăvăniile acesteia, cenzurate și reprimate cu promptitudine. Băjenaru s-a consolat în ultimii săi ani să scrie doar o literatură de legende și povestioare istorice pentru copii, excelente și fără riscurile cenzurii oficiale.
Până la moartea lui, în 1986, ne-am revăzut săptămânal, baza comună a exemplarei noastre prietenii rămânând prestigiul, ambianța spirituală a unui ilustru liceu care, atât pentru el ca fost elev, c@t și pentru mine, ca profesor aproape legendar al instituției școlare, a constituit o trainică motivație și emulație.
După 1980, eu l-am vizitat mai des, el fiind chinuit de o gravă și neoperabilă hernie care-l ținea legat de pat și am înmulțit telefoanele, care îi făceau o imensă plăcere, mai ales că, spre marele lui regret, nu a avut niciun urmaș și prietenii lui se împuținaseră. Cu doi ani înainte de a ne părăsi, Grigore mi-a propus ceva extraordinar, inedit pentru relațiile dintre scriitori. Într-o dimineață mi-a șoptit, zâmbind ștrengărește: „Tudore, să facem un gheșeft. Tu ești profesor de atâția ani la «Lazăr», unde au trecut atâtea promoții prin mâna ta. Tu te-ai născut când eu terminasem școala. Cât vom mai avea zile și putere, hai să continuăm împreună «Cișmigiu et. Co.» Să facem întâi o schiță a romanului: mai întâi un plan al actualității și pe urmă un al doilea, în care foștii lăzăriști, intrând în interiorul liceului, făceau comparații cu ceea ce fusese odinioară, remarcând că rămăseseră în tradiție matematicile, profesorii străluciți de limba română și biblioteca. Noi vom lucra la perfectarea unui sistem în care prezentul și trecutul, printr-o formulă ușor utopistă de SF, să se împreune. Să găsim echivalențe între ce a fost și ce se petrece azi, să urmărim cum ar reacționa un «lăzărist» venind din trecut și intrat în noua lume a «Lazărului». Ce zici?“
Dar, foarte curând, a plecat dintre noi și n-a mai apucat să vadă realizarea acestui original și îndrăzneț proiect pentru istoria școlii și literaturii. Păcat!
Prof. dr. Tudor OPRIȘ