A intrat în vigoare Codul‑cadru de etică al personalului didactic din învăţământul preuniversitar. Este valabil de la 4 octombrie 2018, după ce fusese aprobat la 30 august 2018 prin Ordinul nr. 4831/2018 al ministrului educaţiei naţionale. Uzual, i se spune pe scurt „Codul etic al profesorilor“, concentrând adresarea principală, necesitatea, nerăbdarea şi insistenţa în a‑l avea la îndemână; la îndemână, pentru că în lunga perioadă pregătitoare a fost propagat mai ales ca un fel de armă pentru punerea la punct a profesorilor care se poartă cum nu trebuie, prin aceasta înţelegând în special agresivitate, bani şi cadouri mari. Prin agresivitate faţă de elevi şi faţă de preşcolari şi prin primire de bani şi cadouri i‑a caracterizat mass‑media vigilentă, impunându‑i ca atare. De altfel, aşa a şi fost prezentat Codul, introdus în atenţia publicului prin formulele „profesorilor le este interzis“, „profesorii nu mai au voie“. „Codul etic al profesorilor“ este însă mai larg în cuprindere şi în utilitate.
Precipitarea în a prelua şi repeta subpunctele Codului care încep cu „interzicerea“, „solicitarea“, „meditaţiile“, aşa cum repetă copiii mici vorbe prinse de la oamenii mari, a făcut să treacă neobservat numele exact al Codului, care arată că, de fapt, acesta este numai cadrul (aşa se şi numeşte, „Codul‑cadru“), în care „consiliile profesorale ale unităţilor de învăţământ preuniversitar îşi vor stabili Codul de etică profesională, cu respectarea dispoziţiilor Codului‑cadru de etică al personalului didactic din învăţământul preuniversitar, aprobat prin prezentul ordin, şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice“.
Codul în discuţie se referă la oricine lucrează într‑o unitate de învăţământ. Sublinierea dincolo de textul actului normativ, care este egal pentru toată lumea, este de făcut nu atât cu trimitere la personalul didactic auxiliar, cât la personalul didactic asociat, în condiţiile în care diverse probleme de prin unităţi de învăţământ au în centrul lor persoane cărora generic li se spune „profesor“, iar în amănunt (adică într‑o doară) se aminteşte că sunt ba „călugăr“, ba „instructor“, ba că „lucrează într‑un proiect în cadrul şcolii“ etc. Şi mai puţin apare sublinierea că, în mod echivalent, Codul se adresează părinţilor şi elevilor, măcar ca să ştie ce li se cere angajaţilor şcolii în raport cu ei, ca astfel să ştie, la rândul lor, care le sunt limitele de drepturi, datorii, cerinţe şi aşteptări.
Capitolul „Valori, principii şi norme de conduită“, probabil sărit la lectură pe motiv că include lucruri de la sine ştiute din categoria „cum altfel?!“ („respon­sabilitate morală“, „onestitate şi corectitudine“, „toleranţă“, „atitudine decentă“ etc.), este de reţinut în sensul permanenţei valabilităţii lui, ştiut fiind că, în cazuri de incidente legate de elevi şi de profesori, grija reflexă este de a căuta derobări de responsabilitate de felul „s‑a întâmplat în afara orelor“, „în afara spaţiului şcolii“, „fiecare e stăpân pe viaţa lui privată“.
A făcut vâlvă (de fapt, a interesat exclusiv) partea Codului cu interdicţii adresate profesorilor legate de sensibilităţi precum bani, meditaţii, examene. De fapt, exact partea aceasta nu aduce nimic nou şi le induce familiarizaţilor cu realitatea şcolii un sentiment al zădărniciei. Este interzisă „solicitarea, acceptarea sau colectarea de către personalul didactic a unor sume de bani, cadouri sau prestarea anumitor servicii în vederea obţinerii de către beneficiarii direcţi ai educaţiei de tratament preferenţial ori sub ameninţarea unor sancţiuni, de orice natură ar fi acestea“. Interdicţia e dintotdeauna. Drept urmare, când e să fie, „colectarea“ ia forma unei iniţiative (la propriu) a părinţilor, frecvent acoperite organizaţional şi contabil. În contextul examenelor naţionale, rezolvarea este uşurată de existenţa unor circulaţii băneşti din cerinţe inevitabile, concentrate sub genericul „banchet“. Metodologia de examen şi avertismentele ministeriale reiau an de an interzicerea drastică a strângerii de bani în legătură cu examenele.
De asemenea, îi sunt interzise personalului didactic „meditaţiile contra cost cu beneficiarii direcţi ai educaţiei de la formaţiunile de studiu la care este încadrat“. Nici aceasta nu e o noutate. Drept urmare, unii componenţi ai personalului didactic îşi distribuie între ei beneficiarii, iar cei care fac meditaţii cu propriii elevi sunt foarte siguri de notorietatea proprie care se dovedeşte de neratat de către acei benficiari sau se arată, pur şi simplu, neiertători în a practica fără a o enunţa condiţionarea notei de venirea la meditaţii pe bani.
Nu e nimic nou nici în prevederea potrivit căreia personalului didactic i se cere „recomandarea de auxiliare curriculare sau materiale didactice, cu precădere a celor deschise şi gratuite, fără a impune achiziţionarea celor contra cost“. În practică, inevitabilul ia locul impunerii pe motive precum „manualul e prost“, „lucrăm la un nivel mai înalt“ sau, mai savant, spre impresionarea părinţilor, „eu lucrez după…“.
În ansamblu, „Codul etic“ răspunde unei necesităţi, confirmă ceea ce se ştia şi asigură o bază întărită pentru continuarea liniştită a atitudinii vechi de la noi de felul „să fie scris acolo, noi facem cum ştim noi“. Astfel, „Codul etic“ oferă o lectură plăcută.
Florin ANTONESCU