Cod roșu în educație

Dată fiind gravitatea fenomenului și a întregului lanț de evenimente pe care-l determină, pandemia confiscă întreaga atenție a educației. Dar, în acest cadru de alertă generalizată – cu evoluția extremă către scenariul roșu –, în care subiectele dominante sunt măsurile de protecție, ies la iveală și probleme mai vechi, care acum se acutizează sub presiunea calamității globale. Cele mai importante, devoalate brutal încă de la explozia din primăvară a molimei, denunță grava întârziere a școlii românești în materie de informatizare și pregătire digitală.

Cod roșu în educație

Informatizare, digitalizare – cuvinte sonore, teme asumate în agenda educației, procese care înaintează cu viteza melcului. Până la pandemie, lucrurile au mers în virtutea unei „normalități“ inerțiale, cu toate datele specifice spațiului nostru, în care normalitatea se confundă adesea cu anormalitatea și invers. (Nu degeaba trăim în țara lui Urmuz și a lui Ionescu.) În materie de informatizare, lentoarea administrativă s-a asociat, într-o întâlnire (ne)fastă, cu o mentalitate rezistentă la schimbare în plan didactic. Această optică greu permeabilă la suflul noului dă credit mijloacelor și procedeelor clasice, cu garanție nelimitată. Conform percepției în cauză, nimic nu poate detrona primatul cretei și al tablei, al predării, învățării și ascultării tradiționale. Iar noile tehnologii nu sunt decât instrumente facultative la nivel didactic, care doar complică actul educațional, un moft, în ultimă instanță. Încă nu s-a fixat în mentalitatea școlii că tehnologia informației oferă un suport de mare complexitate și deschideri mai mult decât necesare educației din ziua de azi, care trebuie să răspundă noilor nevoi și exigențe ale societății, economiei și cunoașterii.

Neaderența la tehnologie nu este însă numai o problemă de mentalitate, ci și efectul lipsei accesului. Deși, din Capitală și din marile orașe, perspectiva restului nu este întotdeauna clară, zeci de mii de cadre didactice și sute de mii de elevi (adică o mare parte a școlii românești) nu s-au întâlnit până acum cu tehnologia. Cât ­despre competențe digitale, inutil să mai vorbim. În absența accesului și a minimei familiarizări, universul digital rămâne pentru foarte mulți dintre protagoniștii educației noastre din zonele vitregite de soartă o lume străină, care provoacă mai degrabă teamă decât atracție. Greu de imaginat o mentalitate pro-tehnologie în aceste condiții.

În primăvara lui 2020 (care va rămâne imprimată cu litere roșii în memoria umanității), când totul s-a închis și școlile și-au suspendat cursurile, tehnologia digitală a oferit alternativa salvatoare pentru educație prin desfășurarea online a procesului didactic. Atunci s-a dovedit, fără drept de apel, importanța vitală a noilor instrumente tehnologice pentru școală și, în general, pentru toate domeniile existenței. Izolați între patru pereți din calea urgiei, elevii s-au repliat împreună cu profesorii lor și au făcut lecții online. Nu toți, ci doar cei care au avut internet și dispozitive digitale. Ceilalți, numeroși școlari din zonele rurale și alte comunități defavorizate, neavând acces la tehnologie, au rămas în afara procesului. Din cauza expansiunii nestăvilite a pandemiei, lucrurile se repetă în această toamnă. Tot mai multe școli trec pe scenariul roșu, recurgând, din nou, la soluția salvatoare: formula online. Și, în continuare, o mare parte dintre școlarii discriminați de destin n-au acces la logistica digitală, procesul de dotare a lor cu tablete fiind subminat de încâlceli și neputințe administrative.

În materie de școală, pandemia ne-a arătat două lucruri: că tehnologia salvează educația, ca mod alternativ sau complementar al abordării clasice, și – ceea ce știam deja – că sistemul educațional românesc este nepregătit. Prin forța împrejurărilor, în ciuda evoluțiilor de tip autohton, chiar dacă lent, lucrurile încep să se miște. Desigur că nu aveam nevoie de o tragedie globală pentru a realiza importanța aportului digital în educație și în existența noastră. Paradoxal sau nu, tehnologia – sau, mai degrabă, conștientizarea importanței acesteia – rămâne un câștig al crizei pandemice, care a dat un impuls, în regim de urgență, necesității colective de a face un pas înainte pe calea modernizării și digitalizării.

Educația românească se află în cod roșu. Este codul roșu al pandemiei, care ne pune în continuare mască, ne ține într-o continuă stare de alertă și care, cu infinită cruzime, ne alungă din școli și universități, din spații publice și de pe străzi înapoi, într-un exil forțat. În acest cadru, singurul mijloc de continuare a actului de predare și învățare rămâne platforma digitală. Dar codul roșu nu se limitează la starea actuală de alertă. Există și un cod roșu determinat de starea de întârziere a învățământului nostru în raport cu tehnologia și necesitatea implementării ei în educație. După cum există un cod roșu și la nivel psihologic, generat de persistența unor mentalități rezistente la nevoia schimbării, la noi conținuturi, metode și strategii, la implicarea noilor tehnologii în procesul de învățământ.

Codul roșu al educației este mai complex decât pare. El depășește o situație conjuncturală generată de maladia planetară și acuză „maladii“ mai vechi ale educației noastre. Sunt boli de ordin conceptual, administrativ și procedural, care țin de lipsa de viziune și inițiativă, de discontinuitate și incoerență în proiecte, de insuficienta determinare și capacitate de a moderniza sistemul. Sunt afecțiuni care țin de psihologie și mentalitate, de un mod al înțelegerii limitat, nereceptiv la nou, debitor modelelor perimate. Astfel de afecțiuni slăbesc organismul școlii și sistemul ei imunitar, capacitatea acesteia de a se adapta la spiritul timpului, de a fi eficientă și competitivă într-o lume în continuă evoluție, de a face față cerințelor de azi ale educației, rigorilor calității și performanței, provocărilor cunoașterii în prezent și în viitor. Cu problemele, abordările și mentalitatea dominantă de azi, educația românească nu are șanse prea mari să se alinieze sistemelor educaționale performante din UE.

Din perspectiva codului roșu în care se află, învățământul românesc are în față două provocări care trebuie să devină priorități: informatizarea și schimbarea mentalității. Ele reclamă acțiune administrativă în cadrul unui proiect național, care să ducă mai departe pe cele anterioare. În același timp, solicită un proces de reflecție profundă și eforturi individuale în sensul înnoirii mentale la nivelul fiecărui actor al educației. Cele două priorități nu sunt rupte una de alta, ci profund interdependente. Proiectul informatizării educației, pe lângă condițiile financiare și logistice necesare, trebuie să beneficieze și de cadrul fertil al unei mentalități deschise inovării, în care noul model educațional să se dezvolte în mod eficient. Mentalitatea didactică are nevoie, la rândul ei, de un cadru modern de redefinire și manifestare, pe care chiar procesul digitalizării cu beneficiile și deschiderile lui în planul educației și al cunoașterii i-l poate oferi.