Geopolitica schimbării climatice s-a înscris deja printre noile formări universitar-profesionale inedite și promițătoare. Ea vizează dobândirea unei viziuni transversale asupra bulversărilor geopolitice induse de efectele dereglării climei și a implicațiilor sale asupra vieții internaționale. Grație unei abordări multidimensionale și interdisciplinare în cadrul său, se relevă pluralitatea mizelor legate de problematicile tot mai complexe și mai diverse de mediu și se asigură o cunoaștere care permite o mai bună situare a respectivelor obiective în cadrul marilor tematici ale relațiilor internaționale. Formarea e destinată studenților și profesioniștilor doritori să-și îmbogățească înțelegerea globală a dinamicilor geopolitice pe care le presupune acțiunea internațională în materie de mediu și climă, precum și tuturor celor care înțeleg să se inițieze în descifrarea marilor provocări transversale (mediu, tranziție ecologică, drept internațional) prin intermediul analizei fenomenelor concrete aplicabile la un cadru geopolitic definit. Dincolo de aspectul instituțional și demersul educațional propriu-zis se află importantul versant conceptual, încă în curs de desăvârșire. Câteva din reperele sale încercăm a le decripta prin rândurile de mai jos.
1. A vorbi de geopolitică în materie de schimbare climatică înseamnă, înainte de toate și sub o primă dimensiune, a preciza că ea e definită în special ca analiza politicilor de putere în legătură cu geografia (în abstract), și mai precis și concret cu mediul ecologic de existență a societăților umane. Apoi se impune clarificarea, fie ea și deosebit de sumară, a sintagmei „politici de putere“. De la Max Weber și până la ultimii reprezentanți ai diferitelor curente de idei privind relațiile internaționale actuale se acordă prioritate în explicarea noțiunii de putere forței militare, modelată în raport direct cu capacitatea economică, la rândul său în evoluție și diversificare continuă de-a lungul istoriei, fără a estompa (total) interacțiunea ancestrală cu cadrul natural de afirmare. Într-adevăr, în vechile economii în care producția era esențialmente fizică și mai ales agricolă, facilitățile oferite de spațiu erau determinante, inducând o legătură foarte intensă între putere și geografie, agricultura cu mare influență geografică reprezentând activitatea dominantă prin excelență. Într-o lume mult timp compusă din societăți agrare foarte dependente de alea meteorologice, puterea imperiilor s-a constituit în parte prin climă, cel puțin atâta timp și în măsura în care agricultura a rămas activitatea principală. Evoluțiile pertinente ale istoriei o dovedesc din plin. Intrarea în modernitate și victoria industriei a făcut din energie, cea de origine fosilă, motorul dezvoltării, dar a indus inițial, cu caracter colateral, afectarea climei, sfârșind însă, într-un răstimp de numai cel mult două secole, prin a se transforma în schimbare climatică, devenită criză existențială. În acest fel, capacitatea de atenuare a încălzirii globale, de reziliență și de adaptare la efectele dereglării climei a devenit o componentă tot mai importantă de poziționare geostrategică și de parcurgere a tranziției ecoclimatice.
2. Istoria lumii s-a scris dintotdeauna într-o importantă măsură în legătură cu schimbările climatice și efectele lor asupra societății umane. În comunitățile agrare, clima a putut contribui la înflorirea imperiilor ori, dimpotrivă, la prăbușirea lor. Într-o lume mult timp compusă din societăți agrare foarte supuse imprevizibilității meteorologice, puterea imperiilor s-a ridicat în parte și prin climă, cel puțin atâta timp cât agricultura a rămas activitatea principală. Numeroase exemple ne arată efectivitatea acestei legături, precum și modul în care clima se poate întoarce și acționa împotriva puterii. Desigur, unul dintre exemplele istorice deosebit de relevante în acest sens îl reprezintă creșterea și prăbușirea Imperiului Roman, dar el nu e de departe singurul. Așa, de pildă, în același context, după cum optimul climatic din Evul Mediu, care a început în secolul al X-lea, a permis vikingilor să se stabilească în Groenlanda, tot așa mica eră glaciară care a debutat în veacul al XIV-lea i-a forțat să o părăsească. La fel și criza climatică a anilor 1590 pe care a cunoscut-o Imperiul Otoman, combinând iernile foarte friguroase cu secetele severe, a obligat Istanbulul să crească impozitele, antrenând revolte țărănești și fragilizând, o dată în plus, imperiul. În lucrarea sa Effondrement (2006), Jared Diamond enumeră, la rândul său, rupturile climatice printre cei cinci factori ce au provocat dispariția comunităților și civilizațiilor străvechi, alături de daunele aduse mediului, o vecinătate ostilă, rapoartele de dependență cu parteneri comerciali, răspunsuri inadaptate ale societăților și puterilor care le administrau. Apoi, intrarea omenirii în era termoindustrială a făcut să se construiască în mod insidios o altă relație între cei doi termeni: puterea fondată pe folosirea intensivă a combustibililor fosili, mai întâi a cărbunelui, apoi pe cea a petrolului și a gazului natural, a accentuat efectul de seră și, plecând de aici, a modificat (dereglat) clima. Ceea ce constatăm în ultimele decenii și trăim din plin azi, ca efecte ale schimbării climatice de sorginte antropică, s-a pregătit de-a lungul deceniilor modernității industriale.
Odată cu avântul Antropocenului, așa cum îl definește Paul Crutzen (2007), care a început la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dialectica dintre climă și putere se modifică: secunda, edificată în mare parte din punct de vedere economic pe folosirea energiei carbonate, acționează în fapt contra celei dintâi. Totodată, se cuvine amintită și constatarea că, chiar înainte de o atare realitate, accesul fiecăruia la energiile fosile (cărbune, petrol, gaz natural) a însemnat un substanțial confort ce a transformat starea mediului ecoclimatic. În plus, într-o perspectivă mai largă, alegând focul ca sursă de energie, revoluția industrială a făcut ca lumea să basculeze spre o folosință intensivă și generalizată a combustibililor fosili, cu consecința majoră a accentuării accelerate a efectului de seră și amplificării rapide a încălzirii globale și schimbării climatice. O reflecție asupra rolului statului, în perspectiva care ne interesează, nu ar putea să ignore că modelul energetic fosil a alimentat din plin apetitul său de autoritate absolută, împingând forța lor în starea și bogăția subsolului, contribuind astfel la perturbarea gravă a echilibrelor atmosferei, prin concentrațiile sporite, spre depășirea limitelor admisibile, de gaze cu efect de seră (GES). Puterea prin climă, clima contra puterii, puterea împotriva climei sunt „jocuri“ majore ale unei ecuații devenită fundamentală în ordinea ecologică actuală. La ora în care schimbarea climatică își sporește intensitatea, până la a amenința cu atingerea și depășirea punctului de inflicțiune al barei de 1,5–2°C al creșterii temperaturii medii globale în raport cu nivelurile preindustriale și cu transformarea sa astfel într-o catastrofă planetară, se ridică în mod legitim întrebarea dacă nu cumva calea puterii nu ar putea să treacă printr-un al patrulea timp, cel al acțiunii (totale, efective și hotărâtoare) pentru climă. Este, poate, deopotrivă, cheia soluționării și filosofia înțelegerii provocării ecoclimatice existențiale.
3. Un exemplu major: prăbușirea Imperiului Roman. Căderea Imperiului Roman a reprezentat întotdeauna, cel puțin pentru lumea occidentală, paradigma supremă a „mortalității“ oricărei civilizații. Și totuși, veritabilele cauze ale dispariției sale rămân încă un mister nu datorită unei lipse, ci mai degrabă unei inflații de explicații. Într-un studiu de referință în această privință, germanul Alexander Demandt, referindu-se la locul pe care îl ocupă sfârșitul Romei în gândirea occidentală, a recenzat nu mai puțin de 227 de rațiuni presupuse de cercetători în ultimele secole spre a explica respectivul eveniment. Atunci când se trec în revistă diferitele categorii de explicații – de natură religioasă, socioeconomică, instituțională, morfologică, politică etc. – ne dăm repede seama că analiza căderii „cetății eterne“ nu a fost o chestiune „accidentală“ în evoluția gândirii istorice occidentale, ci mai ales veritabilul său motor. Așa se face că nu e deloc surprinzător că fiecare epocă și-a elaborat și dezvoltat propriul model explicativ și, chiar dacă fiecare dintre ele a apărut drept definitiv și novator contemporanilor săi, reculul istoric a arătat că era la fel de lacunar, relativ și subiectiv precum toate celelalte.
Astfel, secolul Luminilor a insistat asupra influenței pernicioase a creștinismului, în timp ce veacul al XIX-lea mai ales asupra „decadenței romanilor“, iar cel al XXI-lea în privința aspectului socioeconomic. Dată fiind importanța deosebită acordată în ultimul timp încălzirii globale și pandemiilor facilitate de mondializare (mai ales în urma celei de Covid-19) este de așteptat ca, mai devreme sau mai târziu, această preocupare să fie integrată reflecției privind sfârșitul Romei antice. Printre lucrările ce s-au impus deja în acest sens, prin ipoteza prefigurată și argumentele aduse se remarcă cea a profesorului american Kyle Harper, The Fate of Rome: Climate, Disease and the End of an Empire (Princeton University Press, 2017), subsumată ideii că destinul marelui imperiu mediteraneean a fost fapta împăraților și barbarilor, senatorilor și generalilor, soldaților și sclavilor, dar tot așa a fost decis de bacteriile și virusurile, vulcanii și ciclurile solare ce au provocat schimbările climatice. Așadar, generată în „aerul timpului“ ipoteza universitarului din Oklahoma – prezentată drept certitudine – conchide cum că, în cele din urmă, factori climatici și epidemiologici au fost decisivi în declinul și căderea Imperiului Roman. Pentru aceasta, el ne propune o lectură paralelă a evoluției istorice a respectivului imperiu și a celei a istoriei sale naturale, spre a surprinde conexiunile și interdependențele manifestate.
În urma unei atari abordări, istoria romană pare a fi fost condiționată de factori de mediu: condițiile favorabile ale holocenului ar explica „vârsta de aur“ plasată în timp între sfârșitul Republicii și Antichitatea tardivă; prima „mondializare“ a Mediteranei prin romanizare ar fi permis propagarea rapidă a bolilor contagioase [ciuma autonimă din 165, cea a lui Ciprian (249–262) și în final cea justiniană dintre 541 și 543], declinul demografic care a rezultat ar fi provocat slăbirea armatei, birocratizarea fără limite, pierderea încrederii în vechile credințe și creșterea în putere a creștinismului, ducând la o profundă diviziune a societății. Apoi, impactul climatic aferent evenimentelor naturale precum erupțiile vulcanice (în anii 530 și 549) ori ciclurile solare ar fi desăvârșit în cele din urmă prăbușirea unui imperiu deja zdruncinat din temeliile sale. Văzută în acest mod, istoria romană ne apare ca o suită de reacții, adesea disperate și inadecvate – remanieri birocratice, uzurpări, control al prețurilor alimentelor, reforme religioase – la factorii de mediu, din care cea mai mare parte scapă oricărui control. Cartea se încheie cu un apel la a proteja „o lume globală… în care revanșa naturii începe a se face simțită, în pofida iluziilor persistente de control“.
Dincolo de constatările și concluziile sale cu valoare de mesaj și avertisment pentru soarta lumii de azi, lucrarea reprezintă și un exemplu de asociere și valorificare complexă a rezultatelor științei (încă relativ noi!) a istoriei climatice și epidemiologice cu vechile surse istorice și de arheologie. Totodată, în siajul unor idei care se impun în prezent cu forță, ni se demonstrează că dintotdeauna, deși omul a putut să fie victima naturii, totuși a rămas singurul actor al propriei vieți și care a decis cum să înfrunte lumea care îl înconjoară. Tot așa, istoria ne învață că epidemiile pot genera nu numai morozități, ci și creativitate, schimbările climatice nu numai retragere, ci și expansiune, catastrofele nu numai abandon, ci și reziliență, amenințarea nu numai dislocare, ci și preluarea controlului. Energia de a construi, de a menține și de a apăra o societate față de și împotriva a orice provine nu din exterior, ci din interior; cu câteva excepții, marile civilizații nu au sucombat niciodată la amenințări străine, ci dintr-o lipsă de încredere internă!
În orice caz, dincolo de unele accente ce pot evoca „reducționismul climatic și epidemiologic“, demersul profesorului de peste ocean are meritul de a ne induce ideea că avansul notabil al istoriei climatice și epidemiologice îndeamnă cercetătorul să reexamineze viziuni și aspecte legate de Antichitate. Relevăm aprecierile autorului circumscrise tezei centrale conform căreia căderea Romei ar fi fost provocată de factori de mediu: propagarea epidemiei în timpul Antichității târzii ar fi cauzat declinul demografic, slăbirea armatei, accentuarea birocratizării și sporirea în forță a creștinismului; apoi, erupțiile vulcanice și ciclurile solare ar fi dus până la capăt prăbușirea imperiului aflat mai demult într-o cronică suferință. Cu precizarea că nu este totuși sigur că această nouă interpretare nu explică suficient sfârșitul lumii greco-romane.
Asemenea considerații referitoare la interacțiunile posibile dintre evoluțiile climei și istoria societăților pot fi extinse la istoria întregii activități și pe verticală de atunci și până în zilele noastre. Așa, de exemplu, un studiu paleoclimatic publicat în 2019 de Ashish Sinha [Role of climate in the rise and fall of the Neo-Assyrian Empire, Science Advances, 5(11)] releva o legătură foarte puternică între schimbările climatice, favorabile și defavorabile, survenite în secolele VIII–VII î.e.n. și un diferențial de putere al imperiului asirian al cărui centru era în nordul Irakului de azi. După cel de-al treilea mileniu î.e.n., țara lui Assur controla ruta cea mai directă între Mesopotamia de jos și cea de sus, adică între, pe de o parte, Summer, și pe de alta, Akkad, bogatele regiuni miniere ale Kurdistanului, Armeniei și Anatoliei. Râvnită de alte regate și imperii mesopotamiene, Asiria a fost eliberată de orice tutelă spre anii –2200, apoi a cunoscut mai multe faze de expansiune și de regresiune teritorială. La apogeul său sub dinastiile sargonide din secolul al IX-lea până în cel al VII-lea î.e.n., ea a fost cucerită de regatul lui Israel și de Egipt. Apoi a venit vremea declinului și a prăbușirii. Până la această analiză din 2019 erau invocați pentru a explica atari evoluții alți factori decât clima, de la imposibila stăpânire a unui imperiu devenit prea mare, la certurile politice interne, trecând prin șocurile geopolitice, precum invazia Egiptului și războaiele conduse de medeni și babilonieni în perioada 625–610. De această dată, echipa Sinha stabilea o puternică corelare între climă și starea de slăbiciune și vigoare a imperiului și chiar o legătură de cauzalitate: întrucât practicau o agricultură esențialmente pluvială, imperiul asirian era foarte dependent de aleas climei. Săpăturile efectuate în acest context au permis reconstituirea trecutului respectiv timp de mai multe secole și verificarea regimului precipitațiilor mergând de la apogeul imperiului (între –920 și –667) la perioada de reflux (începând din –655), altfel spus de la expansiunea sa maximă la prăbușirea teritorială. Această reconstituire climatică arată clar că apogeul corespunde unui regim susținut de precipitații, în timp ce prăbușirea corespunde unei diminuări masive a sa. Pentru a stabili legătura de cauzalitate, studiul avansează doi parametri: greutatea oamenilor și importanța impozitelor. Pe de o parte, în vechile războaie cu un slab conținut tehnologic, importanța numerică a timpului era un factor esențial și depindea în mare măsură de abundența recoltelor. Pe de alta, condițiile meteorologice determinau importanța intrărilor fiscale ale activității agricole, care constituiau o mare parte a bugetului imperiilor și prin urmare condiționa capacitatea lor de a ridica trupe și a întreprinde investiții militare. Fără a impune o monocauzalitate a climei, studiul din 2019 venea să o adauge altor factori avansați până atunci.
4. Specialiștii domeniului periodizează în patru mari etape relația mai dintotdeauna întreținută de putere cu clima (putere prin climă, climă contra putere, putere împotriva climei, putere pentru climă), relevându-le fiecăreia particularitățile. Dacă astăzi se poate afirma că puterea se manifestă prin intermediul unei acțiuni membre pentru mediu și sistemul climatic, la capătul unor evoluții tumultuoase, nu a fost tot timpul așa și aparențele ascund și unele contradicții ireductibile. Ar fi poate mai exact să susținem că în prezent diferitele expresii ale acestui cuplu, ale cărui figuri s-au relevat în mod decalat de-a lungul timpului, se suprapun. Numai în planul dezvoltării economice, care este o condiție a puterii, să reamintim că regiunile intertropicale cele mai supuse fenomenelor meteo extreme (uragane, valuri de căldură, secete etc.) sunt totodată și cele mai puțin prospere. Chiar dacă factori din trecut, precum colonizarea, au putut să accentueze dezavantajul natural al acestor regiuni, nu e necesar să ne întoarcem prea mult în timp spre a vedea că, în continuare, clima acționează contra puterii. De altfel, odată cu deschiderea de fronturi agricole pioniere în Siberia și perspectivele dezghețului în Arctica, ni se arată că și în situația în care se schimbă clima se poate influența capacitatea economică a țărilor și, în consecință, puterea acestora. Tot așa, de exemplu, grație avansului în privința anumitor tehnologii verzi, clima cunoaște o favorizare, cel puțin indirectă, a economiei din perspectiva preocupărilor ecoclimatice. Încrezătoare în atari instrumente și exploatându-și fără limite subsolul, prin investițiile aferente, ea nu numai că și-a continuat și amplificat impactul climatic negativ, dar s-a preocupat și de dezvoltarea tehnologiilor verzi (în eolian, solar ori mobilitățile electrice) și se prezintă ca o putere pentru climă. Aserțiunea rămâne totuși puțin credibilă față de o țară care recurge masiv la cărbune, deopotrivă pe teritoriul sau și în cadrul noilor drumuri ale mătăsii, în realitate „rute ale cenușii“ (M. Carreia). Referitor la putere contra climei, acțiunile din timpul mandatului președintelui brazilian J. Bolsonaro (2019–2022) de afirmare a unui stat intens angajat în promovarea agro-industriei au intrat în contradicție cu implicațiile globale ale distrugerii pădurii amazoniene și au generat reacții în plan mondial. În orice caz, prin intermediul rolului asumat de putere pentru climă, Europa se înscrie în mod hotărât în definiția soft power, „această capacitate de a seduce și atrage… care emană în mare parte din valorile care sunt aduse de politica urmată în interior și prin modul în care statul se comportă la nivel internațional“. Așa cum remarca Z. Laïdi (2006), „veritabila miză ar fi pentru ea aceea de a face ca marii actori reticenți să intre într-o negociere globală care se anunță extrem de dificilă“, întrucât consacrarea unei singure puteri climatice, oricât de bine intenționată și activă ar fi ea, nu ar fi suficientă pentru ameliorarea situației. Dacă va reuși, adăuga respectivul analist, ar demonstra că puterea normativă reprezintă o componentă esențială a puterii într-o lume interdependentă. Contribuind major la încheierea Acordului de la Paris și acționând consecvent pentru aplicarea lui, cu asigurarea unui permanent curs climatic, indiferent de sinuozitățile evoluțiilor concrete, o atare perspectivă s-a confirmat.
5. Abordarea strategiei și promovarea ca preocupare a schimbării climatice, printr-o poziționare de leadership și o atitudine de exemplaritate, au devenit în ultimele decenii o dimensiune tot mai importantă a profilului de soft power a Uniunii Europene și implicit pentru cele 27 de state membre, inclusiv România. Reflectând asupra particularității puterii europene în 2013, Z. Laïdi afirma că „în materie de luptă contra dereglărilor climatice, Europa a dobândit o reală expertiză și un veritabil leadership internațional, pe care nimeni nu le dispută“ (La norme sans la force. L’énigme de la puissance européenne, 2013); alături de climă, puterea prin normă a UE s-ar afirma, potrivit acestui autor, prin intermediul altor trei dosare: reglementarea piețelor financiare, atașamentul la o deschidere a piețelor mondiale și reducerea resurselor polarizării violenței politice prin recurgerea la prevenirea conflictelor și la menținerea păcii. După o implicare activă în asigurarea succesului COP 21 de la Paris și o participare substanțială la elaborarea și adoptarea Acordului de la Paris privind clima (2015), spre transpunerea sa plenară, UE a adoptat Pactul Verde (Green Deal) în decembrie 2019, completat în 2020 cu Pactul pentru climă într-o novatoare strategie de creștere, axată pe promovarea unei tranziții ecoclimatice dincolo de simpla dimensiune economică. Legea pentru climă (din 2021) și întregul arsenal legislativ (pachetul climă) stabilit ori în curs de adoptare conform programului „Fit for 55“ au stabilit ca prioritate absolută reducerea cu cel puțin 55% a emisiilor de GES în 2030 (în raport cu nivelul lor din 1990) și atingerea neutralității carbon în 2050. Responsabilii de la Bruxelles o afirmă deschis și o susțin cu elemente concrete: „Europa are astăzi totul pentru a deveni putere geopolitică verde. Suntem continentul care dispune de cele mai puține resurse fosile și miniere din lume. Și, invers, suntem continentul care avem cel mai mare număr de brevete zero carbon de pe planetă. Avem deci cunoștințele și savoir-faire, fiind, în același timp, cei mai săraci în materie de energie și de resurse miniere. Așadar, a merge spre o economie zero carbon și circulară este în mod evident în interesul nostru economic și geopolitic“ (P. Canfin, 2022). Totodată, așa cum au relevat și consecințele pertinente ale războiului din Ucraina, recurgerea mai masivă la energiile renovabile și pentru o anumită perioadă, chiar a celei de tranziție (nucleară, gaz natural), constituie un mijloc de a elimina dependența energetică față de Rusia, în special, și cel puțin a o diminua, în general. Și să notăm, în acest sens, că, în orice caz, capacitatea de a nu depinde este unul din cele două aspecte ale puterii, celălalt constând în capacitatea de a face presiuni asupra altuia. În privința acestuia din urmă, prin acțiunea sa externă, Uniunea tinde să condiționeze și, în consecință, să influențeze, pe calea mijloacelor de care dispune, dincolo de efectul de exemplaritate al politicilor sale „verzi“, atitudinile și demersurile țărilor cu care cooperează în diferite domenii. Exprimând un atare punct de vedere, Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate J. Boell menționa, în 2021, instrumentele deja aplicate de Bruxelles în acest sens, precum și cele care rămân de mobilizat. Mai mult decât atât, se pronunța pentru formularea unei doctrine climatice, insistând pe capacitatea de antrenare a Uniunii: „Europa trebuie să-și completeze eforturile sale interne pentru o politică exterioară proactivă. Într-o lume în care UE reprezintă numai 8% din emisiile mondiale, eforturile noastre nu pot să se limiteze la continentul nostru. Dacă lăsăm să se răspundă la cererea crescândă de energie în Africa și în anumite părți ale Asiei prin construirea de centrale electrice suplimentare ce funcționează pe bază de cărbune și gaz, finanțate de China ori alte țări, speranța de a limita încălzirea climatică rămâne iluzorie. Trebuie să convingem partenerii noștri mondiali să adere la o atare ambiție și trebuie să-i presăm – ori ajuta – să ia măsurile necesare“. Un prim demers semnificativ într-o atare direcție l-a constituit instituirea unei taxe carbon la frontierele unional-europene. În fine, un alt moment de referință de acest gen l-a reprezentat contribuția determinantă a UE, alături de micile state insulare și unele țări din America Latină, la înscrierea în Declarația finală a COP 28 (13 decembrie 2023) a „tranziției în afara energiilor fosile în sistemele energetice“, triplarea emisiilor renovabile și dublarea eficienței energetice până în 2030.
„Puterea prin normă, mai mult decât prin forță“, după expresia lui Z. Laïdi, este o dimensiune ce marchează acțiunea climatică comună a Uniunii și îi sporește statutul incontestabil de soft power în context mondial. „Franța și Uniunea Europeană au un rol de control de jucat, propunând o interpretare a dreptului internațional ambițioasă și sprijinită pe cele mai bune cunoștințe disponibile pentru a proteja drepturile actuale și viitoare“, se arăta în poziția exprimată de tinerii promotori ai procedurii antamate de Vanuatu în fața Curții Internaționale de Justiție spre a pronunța un aviz consultativ privind obligațiile internaționale ce revin statelor în materie de climă (Collectif, La Cour internationale de justice sera le nouveau cadre des discussions sur le climat, Le Monde, 29 decembrie 2023).
6. Acțiunea Suveranului Pontif Papa Francisc în domeniu ne oferă un cu totul alt exemplu de influență asupra provocării de mediu în general, și a celei climatice în special. Figură statală sui generis, Vaticanul prezintă, înainte de toate, o putere spirituală reprezentată de înrâurirea exercitată asupra celor peste 1,3 miliarde de creștini catolici și simbolul moral mondial tradițional al Romei Sfântului Petru. De la desemnarea sa întâistătător (2013) și asumarea ca patronim al numelui (Sfântului) Francisc [de Assisi (1181–1226)], actualul papă și-a afirmat deschis socialul și ecologicul ca priorități dominante ale pontificatului său, în continuarea unei tradiții manifestate în condițiile lumii de azi. În privința climei, punctul de plecare l-a constituit enciclica Laudato si’ (2015) prin care a consacrat doctrina ecologiei integrale și a exercitat un veritabil „efect de antrenare“ prin publicarea sa în contextul pregătirilor febrile ale COP 21 de la Paris (decembrie 2015). „Afluența jurnaliștilor la conferința de presă organizată de Vatican, à la mi-journée, era pe măsura așteptărilor suscitate de acest text anunțat de peste un an. Lectura celor circa două sute de pagini nu dezamăgea pe cei care, partizani ai unor angajamente internaționale obligatorii pentru state, așteptau o strângere de mână înainte de conferința privind clima care va avea loc la Paris, în decembrie“ (Le Monde, 18 iunie 2015). Dincolo de acuitatea problemelor pe care le evocă și în privința soluționării cărora invocă o convenție generală, enciclica subliniază apăsat că ecologia nu poate fi gândită și valorile sale promovate independent de criza socială. „Nu există două crize separate, una de mediu și o alta socială, ci o criză complexă socio-ecologică… Sora noastră Terra maltratată și răscolită suferă și glasul său se alătură freamătului săracilor“. Papa recunoaște și denunță faptul că o antropologie creștină inadecvată a putut conduce la un „antropocentrism despotic“ prin care oamenii și-au arogat ca misiune dominarea planetei. El răspunde astfel unui celebru articol publicat în revista Science din 1967 de istoricul american Lynn White prin care se critica tradiția iudeo-creștină și i se imputa o responsabilitate în generarea crizei ecologice, ca matrice culturală a regiunilor cele mai dezvoltate ale lumii. Este, poate, prima funcție a lui Laudato si’ în cadrul fondării ecologismului papal. La ora în care mijloacele de aservire a naturii și a umanității sunt decuplate devine urgent a se pune capăt acestei ecuații eronate; e urgent a cultiva și prezerva grădina lumii, mai degrabă de a o domina. Prin enciclică și alte demersuri concrete (mai mult sau mai puțin devoalate), Papa Francisc a fost considerat un aliat important în desfășurarea cu succes a COP 21 soldată cu adoptarea „istoricului“ Acord de la Paris privind clima. Demersul papal ecoclimatic s-a permanentizat sub forma unei veritabile mișcări prin instituirea mai multor inițiative, precum The Laudato Si’ Action Platform, și participări active în cadrul conferinței părților la Convenția-cadru privind schimbările climatice (1992). Este „un angajament absolut“ pentru ecologie; la fostul arhiepiscop de Buenos Aires găsim „ADN-ul iezuiților care au optat în anii 1960 pentru lupta politică și socială în favoarea săracilor“, constata Jean-Marie Guénois (în a sa Pape François. La révolution, 2020).
Un nou moment de referință l-a constituit implicarea Papei în promovarea obiectivului „ieșirii din era combustibililor fosili“ asumat de COP 28 de la Dubai (30 noiembrie–13 decembrie 2023). Publicată cu puțin timp înainte de reuniune și țintită pe agenda sa, exhortația Laudate Deum a denunțat climatoscepticismul, neîncrederea în realitatea și urgența climatică, precum și dominația unei paradigme tehniciste, care ne izolează de ceea ce ne înconjoară și face din tehnologie singurul remediu la relele planetei. Împiedicat, în ultimul moment, din motive de sănătate, să participe în mod direct la summit, Papa și-a redus implicarea la prezentarea discursului preconizat și la mesajul adresat la inaugurarea „Pavilionului Credinței“ în cadrul Expo City Dubai, parcă pe măsura rezultatelor finale ale conferinței. „Vizita sa în această cetate a simbolului absolut al alianței petrolului, tehnologiei și finanțelor i-ar fi oferit o tribună spre a transmite un mesaj fără concesii. Un punct culminant al unui pontificat lansat în martie 2013, în care angajamentul în favoarea unei economii inclusive și a unei apărări a mediului nu a slăbit niciodată“; desigur, „rostit de secretarul de stat Pietro Parolin… mesajul Papei nu a mai avut ecoul pe care l-ar fi avut dacă era rostit de el însuși“. Totuși, evidența și sublinierea necesității relansării multilateralismului și apelul adresat statelor de a trece urgent la măsuri radicale de rezolvare a provocărilor ecologice nu au fost lipsite de rezonanță. „Drama climatică este și o dramă religioasă, pentru că își găsește sursa în prezență de autosuficiență a creaturii. Dar creatura fără Creator ar dispărea“.
Ca un fel de concluzie de etapă a dimensiunii de soft power imprimată prin pontificatul Papei Francisc dedicat ecologiei, prezenței Vaticanului în lumea secolului al XXI-lea se impun câteva constatări. Este cunoscut faptul că Papalitatea dispune de un „proto-stat“, cu armată, diplomație și un sistem fiscal particular. Manifestându-se în mod specific, pe măsura și conform naturii sale în privința marilor probleme ale istoriei, Vaticanul a avut și poate avea contribuții relevante. Desigur, dintr-o atare perspectivă Vaticanul nu a făcut să cadă URSS-ul, dar efectul catolicilor din țările din est ori apelul Nu vă fie teamă! al lui Ioan Paul al II-lea au contat în acest sens; a rămas celebră butada în care Stalin întreba „câte divizii are Papa“ și istoria îi oferea răspunsul cuvenit! Tot așa și „sacerdoțiul ecologist“ poartă în sine și manifestă mai ales puterea exemplului; statul papal se numără printre puținele state care sunt deja „neutre climatic“, iar suveranul său și-a construit și promovează o doctrină climatică activă și reprezentativă. S-ar putea spune că un asemenea demers s-ar reduce la a furniza o busolă (spirituală) catolicilor, la a stimula și consolida acțiunea societății civile ori la a răscoli conștiințele politicienilor, cum ne avertizează geopoliticianul Frédéric Encel (Les Voies de la puissance: Penser la géopolitique au XXIe siècle, 2022). S-ar putea să fie (relativ) adevărat, dar și numai așa ar fi important.
Sunt numai câteva considerații generale, cu exemplificări elocvente menite mai ales să atragă atenția asupra unui nou câmp de cunoaștere și domeniu de acțiune socială complexă.
Mircea Duțu – profesor universitar
Articol publicat în nr. 51-52 al revistei Tribuna Învățământului
