Actuala pandemie de coronavirus, care face ravagii în lumea anului 2020 și cu siguranță și dincolo de acest an și are profunde implicații deosebite în plan social-economic, politic, cultural, mental și sanitar, constituie un prilej deosebit pentru oamenii de știință și nu doar pentru ei, să își aducă aminte de alte flageluri ce au au lovit lumea. De la ciuma din Atena (430 î.Hr.), în perioada lui Pericle, la cea din epoca Antoninilor la Roma imperială (165/166-192 d.Hr.), la cea din Imperiul Bizantin, în perioada lui Justinian (541-544 d.Hr.), la cea zisă ciuma neagră din 1348-1349 – într-o lume medievală în care foamea, boala și războiul au afectat irevocabil mentalul uman – și ajungând la cea din Anglia (1665), la Marsilia (1723) și la gripa spaniolă din 1918-1920, precum și altele, bolile au influențat starea de sănătate a oamenilor, actul de guvernare politic, importante decizii în plan internațional, viața cotidiană.
Spațiul românesc nu a fost ocolit deloc în acest sens și putem exemplifica prin ciuma din 1348-1349, cea din vremea lui Ioan Gheorghe Caragea (1813-1814), holera din perioada celui de-Al Doilea Război Balcanic (1913), tifosul exantematic (1916), în perioada retragerii în Moldova, în cadrul Războiului de Reîntregire Națională (1916-1918).
Cazul epidemiei de ciumă din vremea lui Caragea Vodă în Țara Românească merită o atenție deosebită, căci s-a suprapus unei perioade complexe din istoria națională, și anume perioada fanariotă (1711/1716-1821), care a marcat adâncirea dependenței Principatelor Române față de Poartă.
Dar haideți mai întâi să vedem cine a fost Ioan Gheorghe Caragea, numit de unii autori și Iancu Caragea, și de ce a rămas acesta în memoria contemporanilor. În noiembrie 1879, într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, Ion Ghica a scris că „venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cât mai curând o avere…. Prin urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în țară până mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea“.
Ioan Gheorghe Caragea
S-a născut la Constantinopol în 1754. A fost susținut în lupta pentru obținerea tronului Țării Românești de către cancelarul austriac Klemens Wenzel von Metternich, care a acționat în numele Habsburgilor, perfect interesați să își extindă influența la sud de Carpați. Caragea a promis sultanului Mahmud al II-lea că va rămâne domnitor doar trei ani, după care va ceda domnia. Totodată, numeroase izvoare documentare contemporane au menționat că sultanul a primit o contribuție foarte mare, circa 8.000 de pungi cu aur. A intrat în București în 1812, pe un cal de paradă, însoțit de un alai domnesc. La Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă de astăzi) a descălecat și a mers la biserica Curtea Veche pentru a fi uns domn al Țării Românești.
Încă din primele zile ale domniei s-au înregistrat evenimente dramatice. Astfel, în prima noapte a sosirii sale a luat foc și a ars Palatul Domnesc de la Mihai Vodă din Dealul Spirii. În perioada domniei sale sunt consemnate două evenimente aparte, și anume: ascensiunea unui balon cu aer cald, manevrat de un german, la București („beșica lui Caragea“) și publicarea Legiuirii Caragea (1818), unul din documentele legislative importante de la începutul epocii moderne în spațiul românesc.
Dar cel mai important eveniment al domniei sale a rămas epidemia de ciumă din 1813-1814, care a fost, fără îndoială, cea mai devastatoare epidemie care a afectat teritoriul dintre Dunăre și Munții Carpați, cu efecte foarte grave asupra capitalei valahe, orașul București.
Primul caz a apărut la București, la 11 iunie 1813, și domnitorul a decis instituirea carantinei în oraș, după care s-a retras cu curtea sa la Mânăstirea Cotroceni. Astfel, s-a introdus paza la intrările orașului, s-au închis școlile și localurile, iar monedele au fost dezinfectate cu unicul remediu cunoscut în epocă, și anume oțetul. Intensitatea epidemiei a determinat constituirea a două spitale de carantină – la Colțea și Pantelimon – și aducerea de medici din Rusia și Germania. Din nefericire, rezultatele nu s-au văzut, căci spitalele au fost repede suprapopulate.
Starea de spirit a populației a fost agravată de efectele bolii, hoțiile, furturile și violurile ce s-au răspândit în oraș, și a fost ilustrată foarte bine de consemnările lui Ion Ghica. „Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă… Spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară orice simțământ de iubire și de devotament. Mama își părăsește copiii și bărbatul soția pe mâinile cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, șaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi…“.
Situația din București s-a agravat, căci fiecare a trebuit să se descurce cum putea. Ca tratament s-au încercat diferite remedii, precum alcoolul, apelul la vraci, care considerau că vindecarea putea veni doar de la atingerea de o broască țestoasă. Boierii și-au angajat un servitor („pazarghidan“), care se asigura că nimeni nu putea intra decât dacă se spăla, se stropea cu oteț sau se curăța cu fum. Numărul morților a sporit în vară – după unele date câte 300 pe zi, cioclii fiind cei care strângeau cadravele, dar se întâmpla des să pună și pe cei bolnavi, muribunzi, alături de cei morți.
În toamnă, autoritățile nu au mai făcut față la numărul mare de cadavre, care au fost aruncate în gropile comune, iar multe fiind părăsite pe străzi. Nu a existat un tratament clar, iar spitalele au devenit neîncăpătoare, mulți dintre cei bolnavi fiind lăsați în voia sorții în case sau pe străzi. Mulți erau duși încă vii pe „câmpul ciumaților“ și Ghica a consemnat că „se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor“.
Articol de Mihai MANEA – Inspector ISMMB, Președinte APIR-CLIO
Articolul integral poate fi citit în numărul 10, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
