…A citi este a lega lucrurile; văzul le leagă într-o realitate, le pune în ordine firească pentru a ne orienta între ele, iar cititul pune această ordine înlăuntrul omului, filtrează lumina și o transferă în cuvinte. Dar cititul mai are o calitate: clădește omul pe dinăuntru, și mi se pare semnificativă, în această privință, experiența termenului: intelectual, din toate limbile romanice, vine de la lego, legere, a citi în latinește. Pragurile prin care se ajunge la acest sens: mai întâi este interlego: a culege de printre, apoi intelligo/intellego: a culege în mintea sa, iar familia se lărgește cu intelligens și, desigur, intellectus care în românește a dat înțelept – dar care în Occident s-a specializat în intelectual. Iată, într-adevăr, o aventură a cuvântului care ne pune pe gânduri.

Intelectualul este, după Mircea Eliade, atât cel care citește înăuntru său (intus și lego), cât și cel care-l recunoaște pe semenul său care face același lucru: oamenii privesc în ei înșiși semnele – și se descoperă, se cunosc, se aseamănă unui cu alții. Pare o lume aparte, aceea a intelectualilor, a celor care au acest obicei și citesc aceeași realitate răsfrântă în ei înșiși. Această lume crește, se lărgește, tinde să cuprindă întreaga suflare omenească ce a deprins obiceiul legării cu­vintelor în minte și în suflet. Noi, românii, moștenim termenul din limba slavă veche, limba religiei, dar ce semnficație interesantă găsim și acolo: verbul a citi are aceeași rădăcină cu a cinsti, ceea ce duce la un paralelism uimitor cu situația din limbile romanice: un om citit este un om cinstit. Omul cinstit este corespondentul răsăritean al intelectualului occidental. Se pot face și alte relații: de pildă îl poți citi pe omul cinstit, îți dai seama că este astfel, se arată ca atare. Și încă: mai înainte de a fi o calitate naturală, nativă, cinstea se dobândește prin citit. Nu neapărat prin cititul literelor/buchiilor, dar al tuturor semnelor pe care le aduci în interior și le legi.

Aceste semne – care pot fi proverbe, povețe, „formule“ – se scriu în minte și în suflet, se „dăltuiesc“, după cum spuneau anticii, și rămân semne ale omului. Mai înainte de a fi așternere pe hârtie sau pe alt suport al literelor, scrierea este tocmai acest covor cu legăturile pe care le dobândim din viață. Prozatorul Gheorghe Suciu ne redă, în romanul său De-ar fi pușca iarbă verde (1988), o întâmplare ardelenească de la începutul secolului al XIX-lea, cu o tânără fată de la țară care primește scrisoare de la iubitul ei din armată. De obicei, oamenii care nu știau limba germană mergeau la preot sau la învățător să le traducă scrisorile. Ei bine, nu: fata a desfăcut plicul, a luat scrisoarea și a citit-o și răscitit-o până ce s-a obișnuit cu semnele, apoi s-a apucat să-i răspundă, cum credeți? – Copiind trăsătură cu trăsătură, semn cu semn scrisoarea lui. De fapt, ca toți recruții din Imperiul Austro-Ungar, și tânărul nostru era pus mai întâi să învețe limba germană și scrierea gotică de mână: asta îi spunea el fetei, și, ca să se laude, îi scrisese cu literele respective. În literatura populară se zice: „Mi-a scris badea bilețel / Pe frunză de pătrunjel“: scrisul „pe frunză de pătrunjel“ se referă la aceste litere „încrețite“ ca frunzele amintite (așa cum „scrisul laba gâștii“ se referă, desigur, la scrierea ascuțită chirilică).

de N. Georgescu – profesor universitar