Cu ocazia târgurilor de carte, vedem numeroşi oameni luminaţi de o bucurie interioară, purtând în braţe cărţi, pe care le strâng la piept sau ducându-le în pungi inscripţionate cu numele editurilor.
Conform datelor INS, citate de Mediafax, în anul 2016, în reţeaua bibliotecilor au funcţionat circa 10.000 de unităţi administrative şi 103 filiale, care au pus la dispoziţia publicului mai mult de 164 de milioane de volume; 1,4 milioane de români frecventează bibliotecile, citind în medie 11 cărţi pe an. Din sursa citată mai reiese că o bibliotecă publică revine în medie la 8.600 de locuitori (http://www.mediafax.ro/social/in-ce-categorie-te-regasesti-anul-trecut-s-au-inregistrat-13-milioane-de-spectatori-la-cinema-si-1-4-milioane-de-cititori-de-carti-cu-o-medie-de-11-volume-pe-an-16540072).
La şcoală, aflăm întâmplător că tocmai s-a desfăşurat una dintre fazele Olimpiadei de Lectură numită „Lectura ca abilitate de viaţă”.
Putem concluziona despre cititul cărţilor că este încă o preocupare a multora, la nivelul vieţii lor de fiecare zi, iar şcoala este consecventă în efortul de a forma, de a educa tânăra generaţie în spiritul dezvoltării prin cultură.
Apoi vine vacanţa şi activităţile corelate muncii susţinute sunt, pentru moment, suspendate.
Dar şi cititul cărţilor se întrerupe, intră cumva în vacanţă? Dacă privim de-a lungul ori de-a latul plajelor de la Marea Neagră, am putea zice că da. Un observator atent ar rămâne dezamăgit constatând că, în afara faptului că unii dintre cei care se bronzează consultă internetul, pentru a afla noutăţile de ultimă oră, aproape nimeni nu citeşte. Se pare că plaja nu este locul potrivit pentru lectură. Lumina este prea puternică, valurile vin zgomotoase, spectacolul vieţii, care reuneşte oamenii de diverse vârste în bucuria comună de a trăi pur şi simplu, reuşeşte să-i acapareze în mod direct pe cei aflaţi acolo. Cu toţii sunt preocupaţi de orice altceva, numai de citit nu. Sau poate desluşesc direct din cartea vieţii, a naturii. La malul mării, copilăria este numitorul comun, cei mici construiesc castele de nisip, asistaţi de cei mari, sau, cu puţină bunăvoinţă, am putea crede că cei mici îi ajută pe cei mari să îşi creeze răgazul de a se juca; câte o bunicuţă îşi poartă mândră costumul masiv de baie, de pe vremea ei; cei tineri se bucură de viaţă cum doar tinereţea o poate face. Privind plaja cu atenţie, este posibilă decodarea mesajelor pe care fiecare le transmite celorlalţi, în diferite moduri, mai strident sau mai subtil.
Roland Barthes observa undeva că o haină, un automobil, un gest etc., dacă sunt considerate semne, atunci pot fi reunite sub acelaşi numitor comun al lecturii. Din citirea lor, putem identifica statutul social, gradul de conformism, stilul de viaţă al celui în cauză şi aşa mai departe. Dar, desigur, şi acest tip de lectură presupune medieri culturale, abilităţile de viaţă implicând înţelesuri desprinse prin exersarea deprinderilor intelectuale.
În mod firesc, vacanţa deschide şi un cadru de permisivitate, în care reflectivitatea are la discreţie timpul necesar pentru construirea unor semnificaţii importante. Într-un fel privilegiat, se realizează ancore care vor susţine memoria peste timp, se fac în mod spontan corelaţii între evenimentele trăite şi sensurile interpretativ subiectiv-afective relevante pentru cel în cauză. Viaţa devine cumva contemplativă, pare că este suficient timp pentru observarea detaliilor. De exemplu, am putea crede că, în mod analog, aşa a ajuns Proust să scrie în primul volum al romanului „În căutarea tipului pierdut despre madlenă“ – o prăjitură pe care mătuşa lui i-a dat-o s-o guste înmuiată în ceai – ca fiind un simbol pentru copilăria petrecută de el la Combray.
Aurora Liiceanu explica faptul că: „Madlena este numele generic al detaliului. Este acel element declanşator care are putere mnemonică. Ea însă funcţionează în mod paradoxal, dovedind că involuntarul poate învinge voinţa. Sau poate se alătura ei, se bagă în faţă, venind cu lumea lui largă. Căci farmecul şi splendoarea detaliului sunt nemăsurate, magice. Simplu spus, am putea s-o asociem banal proverbului buturuga mică răstoarnă carul mare“. (Madlena, Ed. Polirom, 2017, p. 64).
Dar atenţia îndreptată spre detalii – însoţită de întrebarea Ce semnificaţie are acesta? – ţine de abilitatea cititorului care nu se opreşte niciodată în a lectura din paginile cărţilor, ori din cele ale vieţii.
Am întâlnit însă şi oameni care spun că nu citesc pentru că nu au timpul necesar, pentru că sunt prea prinşi cu problemele de serviciu, sau cu altele curente, creşterea copiilor ori plătitul taxelor. Dar că nu citesc nici când sunt în concediu, pentru că, fiind o perioadă de odihnă după una de activitate atât de solicitantă, şi-au propus să fie cât se poate de relaxantă, eventual centrată pe mişcare în aer liber. Sunt părinţi care le cer copiilor să citească, dar pe care copiii nu-i văd citind niciodată. Ei le povestesc, ca să se scuze, că citeau când erau la şcoală, dar că acum se documentează altfel etc.
Din unele discuţii, purtate toamna cu elevii, în primele ore ale noului an şcolar, am constatat cu surprindere că mulţi dintre cei silitori nu pot susţine că au citit altceva decât autorii canonici, cărţile recomandate prin lista de titluri din lectura obligatorie. La întrebarea: dar ce aţi citit pentru plăcerea voastră? – o parte dau răspunsuri care doar camuflează faptul că nu au citit nimic.
Societatea se schimbă într-un ritm căruia cu greu îi facem faţă. Chiar prin comportamentele obişnuite, de la nivelul vieţii cotidiene, efortul de adaptare modifică modul în care oamenii îşi petrec timpul de muncă şi timpul considerat liber. Pentru dezvoltarea personală însă, cititul cărţilor ar fi de dorit însă să rămână o constantă, iar cititorul să fie unul de cursă lungă.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti