Anul de grație 2016 a găsit România în capitalism, sistem social-economic și politic-ideologic bazat pe proprietatea privată, piața liberă și libertatea de acțiune. Nu cred că e cea mai elaborată definiție dar este una suficient de concisă. Reținem de cele mai multe ori „libertatea de acțiune”. Este de fapt aspectul care interesează cel mai mult publicul larg. De aici derivă competiția, element de progres în orice sistem social.
Pânå și cei mai radicali nostalgici ai  Societåții Socialiste Multilateral Dezvoltate (SSMD), sunt de acord cå superioritatea sistemului actual este datå de concurențå. Nimeni nu este obligat så cumpere bunuri sau servicii pe care le considerå necorespunzåtoare. Raportul calitate-preț dezvoltå sau închide piețe și producåtori. Un client nemulțumit poate oricând så caute și så gåseascå un alt furnizor, etc. Cårțile bune nu se mai vând ” la pachet” cu cårțile proaste.
Cetåțeanul devenit ”consumator” are libertate de opțiune, în multe domenii care îi influențeazå viața. Nu întotdeauna are suficientå informație, nu întotdeauna opțiunile pot fi susținute, dar pânå la un punct, acest sistem funcționeazå.
Comerțul este sectorul în care s-au produs cele mai vizibile transformåri. Și sistemul public de sånåtate are ceva ce aduce a competiție. Asigurații (adicå noi cei care plåtim,  de multe ori aiurea!) pot så își schimbe medicul de familie. Da. Pot!
Cu o trimitere de la medicul de familie, pacientul se poate adresa oricårui spital, oricårui medic specialist. Și, dacå are noroc, acesta îl și primește, înainte de expirarea biletului de trimitere.
Târâș-gråpiș, mai cu perfuzii sau cu proteze, sistemul funcționeazå. Oamenii au libertatea de a opta. Lucrurile evolueazå. Medicii încep så fie interesați de numårul pacienților care li se adreseazå, pacienți pentru care se bat uneori, la figurat, desigur.
În justiție e ceva mai complicat. Dar și aici existå o marjå de manevrå. Între anumite limite cetåțenii au libertate de opțiune. Pot så își aleagå apåråtorii. Dacå li se pare cå o instanțå nu este suficient de bunå pentru cauza lor, pot cere stråmutarea unui proces. Da. Pot!
La fel și în sistemul național de educație. Libertatea de opțiune, mai extinså decât în justiție, funcționeazå. Târgurile educaționale au devenit manifeståri frecvente, în zilele noastre. Concurența între instituții de învåțåmânt, mai vizibilå în cazul universitåților, liceelor și școlilor profesionale, impune reguli noi. Și strategii noi. Managerii  instituțiilor sunt obligați så sondeze piața, så diversifice profilurile, så fie la curent cu evoluțiile demografice, în diferite zone.
Oferta educaționalå, a devenit un element definitoriu pentru o unitate de învåțåmânt. Nu vorbim înså de o piațå liberå. Nu vorbim nici de concurențå loialå – în foarte multe cazuri. Pentru cå școlile au voie så se dezvolte doar în limita planului de școlarizare, aprobat altundeva. Pentru cå echipele care asigurå managementul în instituțiile din învåțåmântul preuniversitar de stat, nu pot influența în nici un fel nici selecția elevilor nici a cadrelor didactice care lucreazå în școalå. Acestea sunt regulile! Nu știu dacå sunt bune sau rele. Știu cå suntem parte a unei etape cu o duratå nedefinitå. Predictibilitatea nu și-a fåcut încå loc, pe meleagurile noastre.
Dar elevii (dacå sunt majori) sau pårinții acestora, pot opta. În funcție de media cu care au promovat examenul de bacalaureat, candidații se pot înscrie la o universitate.
În funcție de o notå, compuså din rezultatele obținute la evaluarea naționalå și de mediile anuale, elevii pot opta pentru un liceu sau pentru o școalå profesionalå. Da. Pot!
Dar, când vine vorba de clasa pregåtitoare, competiția s-a terminat. Pårinții trebuie musai så înscrie copilul la școala la care sunt arondați. Nu pot så aleagå. Nu pot!
Constrângerile multiple, generate de infrastructurå și de reglementåri economice sunt de înțeles. Chiar dacå este extrem de nepopularå, existența circumscripțiilor școlare poate fi justificatå. În anumite limite! E greu de înțeles cum douå clådiri vecine situate pe aceeași stradå pot så aparținå unor circumscripții diferite. Cum se face cå cererea pentru anumite școli este în continuå creștere? Ce au fåcut, ce fac școlile în care numårul elevilor este în scådere, de mai mulți ani, fårå cauze demografice?
Am priceput cå școlile nu se pot extinde la infinit. Dar la introducerea unor criterii de selecție nu s-a gândit nimeni? Sau varianta nu a avut susținere politicå?
Este normal ca un învåțåtor care lucreazå la o claså cu 30 de elevi så primeascå același salariu cu unul care lucreazå cu 12 elevi? Nu vorbim de zonele izolate! Vorbim de marile orașe. E normal ca, în cadrul finanțårii pe elev, banii råmași într-o școalå cu mulți elevi så fie transferați spre școli cu deficit de elevi? Nu s-ar putea  ca banii så  fie folosiți pentru a stimula cadrele didactice care au performanțe? Nu se poate!
În consecințå, lucrurile merg de la sine. Pårinții se descurcå, fiecare cum știe. Fairplay-ul se pierde pe drum, dar obiectivele sunt atinse. La începuturile comunismului, copiii care nu aveau ”origine socialå sånåtoaså” nu erau admiși în universitåți. Așa a fost! Unii dintre aceștia au fost adoptați de rude mai sårace și și-au putut continua studiile. Acum, în capitalismul nostru, care nu mai e chiar la început, problemele sunt diferite, dar cetåțenii sunt împinși spre soluții asemånåtoare.
Ioan ARDELEANU