Cartea ce urmează ar fi trebuit să se numească „Tânărul Cioran” sau, poate, „Cioran – scriitor român”, ori „Existențialistul Cioran și scrierile sale românești”, poate: „Fenomenul Cioran – un existențialist român care refuză toate modelele” și, de ce nu, „Cioran – un modern antimodern”, sau, mai aproape de adevăr: Un modern-antimodern cu fața spre postmodernitate. Toate i se potrivesc, după opinia mea, și fiecare în parte sugerează ceva din ecuația morală și intelectuală a unui filosof existențialist care vede numai apocalipsuri, se hrănește cu negativități și judecă lumea pe dos. Ce-i curios este că din aceste refuzuri radicale Cioran construiește o veritabilă și fastuoasă mitologie a ideilor, iar prin limbajul ei creator, o mitologie literară care – încerc să dovedesc – detensionează, sublimează conținutul negaționist al frazelor. Am ales, în cele din urmă, titlul care se vede: Cioran: O mitologie a nedesăvârșirilor, voind să sugerez cititorului meu ce se întâmplă cu acest moralist român care, în 1947, părăsește limba lui valahă pentru a opta pentru o limbă (franceza) pe care o consideră, în momentele lui de decepție, o limbă epuizată. S-a dovedit că nu este așa, oricum metecul Cioran a reușit să-i dea o strălucire stilistică pe care nimeni, azi, nu i-o contestă.
În eseul de față mă ocup de Primul Cioran și de scrierile sale (românești), care însumează în ediția de Opere publicate de Marin Diaconu, în 2012, la Fundația Națională pentru Știință și Artă, peste 3000 de pagini. Ar mai trebui să-i tipărim și corespondența de după 1947, vastă și, de cele mai multe ori, esențială pentru înțelegerea corectă a omului care o scrie: complex, derutant nu o dată, surprinzător aproape totdeauna, paradoxal și memorabil, gânditor artist în ceea ce scrie. Nu mai încape îndoială: Cioran este un mare moralist și un strălucit scriitor de limbă română sau, mai exact, fiind un strălucit scriitor, meditațiile sale existențiale intră în sfera literaturii. O literatură de idei, bogată și expresivă. L-am recitit pe Cioran din acest unghi estetic și am încercat să reconstitui, cât a fost posibil, cronologia și adâncimea fantasmelor sale și, cum am precizat mai înainte, să descopăr miturile ascunse în aceste propoziții care, în afară de muzică și de misticismul sfintelor, nu acceptă nimic din ceea ce există. Poate doar, când era abia ieșit din adolescență, poezia și iubirea.
Și totuși, Cioran este mai mult, infinit mai mult și mai profund decât un negativist à outrance, este un moralist care pune în discuție, în felul său paroxistic, temeiurile existenței și valorile umanismului european. În acest extaz al demoniei, pe care și-l asumă, Cioran ne obligă să ne îndoim de „ideile primite” și să căutăm argumente pentru a le apăra și reaccepta. Chiar el face acest lucru, de pildă, în însemnările despre religie sau în comentariile despre spiritul românesc. Două fantasme care l-au urmărit de la început până la sfârșit pe Cioran. De aceea nu m-am mărginit în cartea de față, când discut aceste subiecte, la opera românească a filosofului. Am căutat urme și, evident, le-am găsit în scrierile sale franțuzești, în Caietele sale, de exemplu. Contestă virulent ortodoxia românească în Lacrimi și sfinți, dar tot el scrie într-o scrisoare către Eliade că orice propoziție care nu are un fond religios este nulă. Scrie ceea ce scrie (în Schimbarea la față a României) despre neantul valah, dar mai târziu, în Parisul în care putrezește (formula îi aparține), regretă că n-a rămas păstor în Carpați. Paradoxalul, atipicul, surprinzătorul, contradictoriul Cioran, care nu-și recunoaște alt merit decât acela de a fi profesor de îndoieli, un erudit al suspiciunii, în fine, un specialist în apocalipsuri, cum ne spune de multe ori! Nu-i, de bună seamă, numai atât. Iată ce am încercat să dovedesc în paginile ce urmează.
Cioran face parte dintr-o generație care vrea să schimbe modelele lumii românești. I s-a spus, în deriziune, generația „trăiristă” pentru că, în articolele lor, tinerii din această generație tragică vor să schimbe – sub influența profesorului lor, Nae Ionescu, dar și sub influența noului curent de idei european (existențialismul) – temele și modul de a face filosofie: în locul filosofiei de școală, bazată pe ideea de sistem și de obiectivitate, ei doresc să facă meditație existențială în care să discute nu categoriile filosofiei cla­sice, ci propriile neliniști existențiale. „Noua subiecti­vitate” pe care o reclamă Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu la sfârșitul deceniului al III-lea și începutul deceniului al IV-lea reprezintă, în fapt, înce­puturile existențialismului românesc. Cioran nu stă departe de acest proces de înnoire a discursului filosofic și, în stilul său radical, se declară (în tradiția gândirii lui Nietzsche) adversar incoruptibil al sistemelor filosofice și, în genere, al gândirii obiective. Preluând o formulă din Kierkegaard (filosoful subiectiv), Cioran se declară filosof privat și se întreabă, suspicios, la ce-i bună pe lume filosofia și ce rost au pe lume filosofii?! Scrie un articol despre „omul fără destin” (Eliade), iar acesta, iritat, îi răspunde, întrebându-se la ce-i utilă exacerbarea decepției și cultul negativității?! Cât despre filosofie, rostul ei ar fi să cosmicizeze temele ontologiei și să lămurească angoasele omului…
Cioran nu se înțelege, în această fază nihilistă, nici cu Eugen Ionescu, un negaționist – și el – dublat de un spirit religios profund, un credincios care caută în fiecare zi argumente pentru a crede în Dumnezeu. Spre deosebire, se va vedea, de Cioran, care este un necredincios care caută mereu argumente pentru a crede în necre­dința lui. Și, din moment ce se întreabă mereu, înseamnă că nu le află sau, dacă le află, argumentele nu sunt niciodată deplin convin­gătoare… Cioran este, cu o formulă ce parafrazează o observație a lui Pascal despre Montaigne, un incroyant-croyant, mai mult un incroyant care pune mereu în discuție temeiurile necredinței sale. Încă o dată: caz complicat Cioran, creația lui dă bătaie de cap criticului literar care vrea să prindă secretele scriiturii sale…

1. Angoasele unui tânăr „gânditor existențial” Fragmente din „Jurnal parizian”

Pe Cioran îl zăresc prima oară într-o sală de expoziție din Cartierul Latin. Expunea o artistă din România, pictură și tapiserie. Mi-a atras atenția un vizitator cu o fizionomie frământată, de o vârstă imprecisă. Interesându-mă de el, am aflat că este E.M. Cioran. L-am întâlnit, apoi, de mai multe ori prin Cartierul Latin, cu o plasă în mână, pierdut în mulțimea zgomotoasă, un domn în vârstă, plecat după cumpărături sau într-o plimbare solitară prin niște locuri unde nu poți fi cu adevărat singur mai mult de trei secunde. Când l-am cunoscut, m-a surprins lipsa lui, să spunem, de metafizică. Aerul acela îngândurat, inițiatic, pe care l-am observat, de pildă, la Blaga, îi lipsea lui Cioran. Fața lui arată mai degrabă spaimă, vorba este repezită. Spune lucruri comune, apoi, deodată, șirul frazelor banale se întrerupe, și o idee neașteptată cade ca o ghilotină peste discuția lâncezitoare de până atunci. Privirea se aprinde pentru o clipă, apoi, îndată ce fulgerul gândirii s-a scurs în expresie, privirea se stinge. Conversația își reia cursul normal, fața, după ce o fracțiune de secundă trăise sub puterea unei mari descoperiri, se arată din nou înfricoșată, doborâtă de ceva ce nu se poate determina. L-am observat îndelung. Ne plimbăm aproape o noapte întreagă, de la Bd. Jourdan în Cartierul Latin, mai târziu îl vizitez acasă, lângă Théâtre de l’Odéon. E.M. Cioran îmi modifică aproape total imaginea pe care mi-o formasem, din cărți, despre filosofi ca ființe corporale. Judecând după Cioran, pe filosoful modern l-a părăsit semeția demiurgică, el nu se mai simte un creator care stăpânește prin spirit universul. Aruncat în mijlocul unei existențe complicate, din ce în ce mai complicate, filosoful aleargă umilit în urma ei, voind s-o înțeleagă. Abia o parte se luminează, pentru ca un fenomen necunoscut să țâșnească și să întunece din nou totul. Ce poate aforismul în fața marelui mecanism al istoriei? Știu, un geniu militar a spus că, în timp, spiritul învinge sabia, dar, deocamdată, spiritul este în mare derută.
Mă surprinde la Cioran vigoarea pesimismului său, extraordinara forță a disperării. „Soarta celui care este prea revoltat este de a nu mai avea energie decât pentru decepție” (Le mauvais démiurge). Energia dezamăgirii. O contradicție pe care i-o semnalez. Trece peste ea, îndepărtează orice discuție despre opera sa. Se uită cu priviri bolnave la mine. Bănuiesc, în spatele lor, o mare sensibilitate ulcerată. Revolta nu ia, oral, forme agresive. Negația își capătă adevărata forță în l’écriture, cu toate că Cioran are oroare (scrie undeva) de limbaj. Numai tăcerea este mare. Însă moralistul nu poate trăi într-un mutism absolut, trebuie să se exprime și frazele lui, compuse cu o mare dificultate, sunt dinamitarde. Ele contestă radical morala bunului-simț și filosofia fericirii de a trăi. A scrie este un coșmar. Istoria relațiilor lui cu „acest idiom de împrumut” (franceza) este atroce. Sintaxa franceză are o demnitate cadaverică. Cuvintele, subtile până la inexistență, inexpresive pentru că au exprimat totul, încărcate de oboseală și pudoare, discrete până și în vulgaritate, îi par terorizante celui care, optând pentru altă limbă, și-a pierdut identitatea.
Dar, cum s-a observat de către toți, disperarea de a fi singur în mijlocul cuvintelor nu-l împiedică pe eseist să fie un strălucit stilist. „Unul dintre cei mai mari scriitori de azi”, scrie despre el Claude Mauriac (L’Alittérature contemporaine). Un metafizician al neantului. Credința lui Cioran este că trăim, toți, pe fundul unui infern și a lua act de completa, radicala noastră
pieire reprezintă singura formă de salvare. Aforismele (aforismele crepusculului) exprimă, într-o mie de nuanțe, această idee. Tânăr (ne încredințează el) avea un suflet de lup și debita „butade incendiare”. Ferocitatea se hrănea din ea însăși și spiritul se simțea bine în negație: „Eram ș…ț cel mai fericit dintre lycantropi” (Istorie și utopie). Cruzimea trece acum prin țevăria fină a textului elaborat până la obsesie. Ne-am aștepta ca această extraordinară conștiință artizanală să-i aducă moralistului o oarecare mulțumire. Limbajul nu-i procură însă decât o suferință nouă și trainică. Singura consistență într-o lume a inconsistențelor. E.M.C. întâmpină neantul cu violența amărăciunii sale.
*
Mă uit la acest profet neîndoit în dezamăgirea lui și caut să surprind pe fața lui palidă vigoarea revoltei interioare. Fața, mai calmă la această oră târzie, este liniștită. Moralistul spune că Parisul este singurul oraș în care ar putea trăi. După ce, în prealabil, îmi spune că Parisul este un imens garaj și că a trăi aici, ca în oricare altă parte, este un coșmar. Doar peisajul copilăriei îi mai spune ceva. I-ar plăcea să-l revadă într-o zi, dar își dă seama că întoarcerea nu-i posibilă… Și moralistul pronunță aceste fraze cu o imensă tristețe. Te-ai aștepta, judecând după nihilismul filosofiei sale, ca mora­listul să fie un om aspru, cu un comportament agresiv. Este, dimpotrivă, un om politicos și, dacă nu mă înșel, un om de-o imensă blândețe. Te simți bine cu el și, după ce iei act de catastrofele existenței, te simți chiar întărit moralmente. Vorbește numai franțuzește, din când în când folosește câte un cuvânt românesc, cum ar fi „ne­noroc”. Îți dai seama – zice el – de nenorocul românesc? Am impresia că-i place acest cuvânt, este, de altfel, un cuvânt ce i se potrivește… Și mai este ceva ce-am observat la moralistul din Cartierul Latin, și anume curiozitatea lui pentru mica istorie. Te-ai aștepta să trăiască numai printre fantasmele nihilismului său filosofic. Nicidecum. Cioran este curios să afle întâmplări comice, se interesează de oamenii din generația lui, savurează, mi s-a părut, anecdotele din viața literară românească.
Revenim la cultura română și la șansele ei în Occidentul care, vorba lui, se îndreaptă gentiment spre les miracles du pire, l’âge d’or de l’effroi. Fiind, în esența ei, lirică, literatura română n-ar avea nicio șansă să se impună în alte culturi. Teoria lui dezvoltată într-o carte (Tentația de a exista) este că literatura popoarelor tinere se caracterizează prin abundența poeziei. Proza cere o tradiție, un statut social diferențiat, o elaborație ce nu este străină de condiția limbii. Poezia izbucnește, puternic și incontrolabil, din tâmpla unui geniu tânăr și se îmbată cu alcoolurile unui dialect necristalizat. „A crea o literatură este a crea o proză”, zice el. Traducerile omoară lirismul, limba franceză nivelează, usucă discursul literar, ceea ce este adevărat. Cioran propune o soluție radicală: „Interziceți timp de 20 de ani poezia și obligați prin lege pe prozatorii români să scrie în limbajul codului penal; numai atunci cărțile românești vor putea fi traduse în Occident și vor avea succes”… Nu cred că putem accepta această soluție. Nu este deloc sigur că, după 20 de ani de exercițiu în limbajul codului penal, proza românească se va impune în Occident. Mai trebuie, parcă, ceva, dar ce?… Am ajuns în Cartierul Latin și mă despart de marele moralist nutrind în mine speranța că, într-o zi, valorile noastre vor fi descoperite. Istoria n-a fost blândă cu noi, românii, e adevărat, dar într-o sută de ani, de când literatura română a spart, prin Eminescu, limitele unei culturi necunoscute, ce revărsare de forțe, ce explozie de talente, ce seve tinere, în fierbere, urcă în trunchiul ei viguros!
*
Telefonez lui Cioran în legătură cu antologia de aforisme pentru Editions Tschou. Am ales din cărțile lui mai vechi câteva citate și vreau să-l consult asupra traducerii. Mă cheamă acasă, într-un apartament de lângă Théâtre de l’Odéon. Sunt invitat într-o cameră cum nu se poate mai simplă, un pat, câteva cărți, un pick-up, o masă și un vas cu flori proaspete. La radio se transmite un concert-dezbatere Bach, și marele moralist ascultă cu atenție. Bach este o pasiune veche, vrea să scrie o carte despre muzica lui… O carte despre Bach scrisă de un filosof?… Interesant! Îmi amintesc ce spune el într-o carte de tinerețe despre Bach, Bach este o probă că Dumnezeu există sau Bach ar fi dovada existenței lui Dumnezeu pe pământ. Ori suplinește existența lui Dumnezeu. Oricum, acele pagini tinerești despre muzică sunt superbe…
Mi se pare că Cioran reușește aici mai mult decât oriunde. Acceptând muzica și iubirea, el acceptă esențialul și, atunci, nihilismul lui pare o superstiție de om deștept, un răsfăț al spiritului juvenil… Numai că moralistul Cioran n-a părăsit nici la maturitate, nici acum, la începutul bătrâneții sale, exercițiul negației. Dimpotrivă, s-a instalat într-un nihilism radical. El nu mai crede în perfecționarea morală a omului și, bineînțeles, nu mai crede că genul moralistic poate avea un rost moral și, la drept vorbind, nu mai crede că poate avea un rost pe lume… Un rost totuși există în aceste sclipitoare negațiuni: acela de a arăta că nu există nicio motivație pentru a scrie aforisme. Eternul paradox al omului care scrie despre inutilitatea de a scrie… Mă uit în jur, îmi place simplitatea în care trăiește filosoful. De la fereastra camerei lui se văd acoperișurile verzi-înnegrite din Cartierul Latin. Peisaj pur urban, acoperit la această oră de o lumină spălăcită, difuză. Privindu-l, n-am nostalgia marilor câmpuri. Îl înțeleg pe Baudelaire, care era enervat de peisagiștii ierbivori. Există și în acest peisaj urban o dimensiune a spiritului cosmic.
Arăt lui E.M. Cioran aforismele pe care le-am selectat din Lacrimi și sfinți, le citește, le recitește, schimbă un cuvânt, apoi o propoziție. Pentru o idee, el propune mai multe variante, revine, cere sfatul, apoi alege o altă nuanță verbală, neașteptată, fără a avea aerul că este mulțumit. La urmă, își cheamă partenera de viață șSimone Bouéț și citește ceea ce a scris. Profesoară de engleză, de o inteligență, mi s-a părut, remarcabilă, ea ascultă, face o ironie cordială (c’est bien E.M.C., le vrai E.M.C., le style E.M.C. …) și acceptă. Este bine, sunetul frazei este bun, plin… Aforismele de acum nu mai seamănă însă cu cele pe care le-am adus eu. Tot căutând expresia exactă, moralistul le-a schimbat, a scris, sub ochii mei, altele. Am un exemplu clar de ceea ce înseamnă travailler à mort limbajul. Scriind, autorul se face, se descoperă pe sine. Impreciziile limbajului determină, în cele din urmă, ideea, după cum configurația, densitatea materialului poate influența linia statuii. Cezaris­mul tânărului moralist se modifică, violența devine, în această expresie matură, mai abstractă, subli­mată, totuși, de dezamăgire. Energia disperării ce și-a pierdut obiectul:
„Le destin de l’homme est d’épuiser l’idée de Dieu.
Un philosophe se sauve de la médiocrité seulement par le scepticisme ou par la mystique, ces deux façons de désespérer de la connaissance. Dieu a exploité tous nos complexes d’infériorité en commençant par notre incapacité de croire à notre propre divinité…“
Admirabil. Și Cioran, care se plânge mereu de epuizarea limbii franceze, de rigiditatea ei insuportabilă!… (1977)
Eugen SIMION,
București, 9 septembrie 2014