Spune Cioran undeva, în „Sfârtecare“ („Écartèlement“): „Iluzia zămislește și susține lumea; n-o poți distruge pe una fără a o distruge și pe cealaltă. Asta și fac, în fiecare  zi. Operație aparent lipsită de eficacitate, de vreme ce trebuie s-o iau de la capăt în ziua următoare“. Cel care a văzut, în profunzime, suferința, absurdul și răul din lume a înțeles că iluzia este un mod de automistificare. Şi-a făcut din negare și din renunţarea la iluzii un mod de a fi într-o lume care atestă eşecul omului şi al Creaţiei. Existenţa ca renunţare, lumea ca iluzie, „maya“ explică admirația lui față de Buddha și de budism, pe care-l considera cea mai profundă religie dintre toate. Dar renunţarea la iluzii este, la autorul „Ispitei de a exista“, mai mult conceptuală, fecundă spiritual şi stilistic, nu şi practică. Iluzia, pe care a respins-o, dar pe care, el însuşi, n-a abandonat-o, l-a ajutat pe Cioran să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să scrie. Să scrie şi să mărturisească, de-a lungul unei vieţi şi a unei opere ca o traversare a infernului, cu amărăciune, revoltă şi sarcasm, despre nevoia de renunţare la iluzii, autoiluzionân-du-se, în continuare, el, „scepticul de serviciu“ al umanităţii.
Sorin IVAN