În lumea noastră tot mai dezorientată căutăm scăpări și soluții în locuri tot mai ciudate, mai neașteptate, mai înșelătoare. Asemenea nisipuri mișcătoare amenință de decenii bune și educația din România. Vedem clar cum nu se mai prețuiesc așa cum ar trebui disciplinele creatoare de cultură generală solidă și cum își fac loc în curriculum fel de fel de pseudo-materii, de găselnițe de adaptare doar la realitatea palpabilă. Astfel, învățăm cum să ne primenim corpul, cum să facem sex, cum să protejăm mediul, cum să circulăm pe drumurile publice, cum să mâncăm sănătos, cum să devenim antreprenori și manageri, cum să investim bani etc. Frumoase sunt toate acestea, dar ele se referă la formele vieții noastre, nu la conținut. Ele ne pregătesc pentru aspectele materiale ale vieții, dar cui lăsăm aspectele spirituale? Ele nu au nimic de-a face cu disciplinele școlare dătătoare de fond, de temei solid, cu pregătirea copilului și adolescentului pentru viața intelectuală, pentru perceperea și continuarea creației lumii, pentru nevoile sufletului. Pregătirea pentru trup se face de la sine, prin toate disciplinele existente de la Renaștere încoace, prin orele de dirigenție, prin cele la dispoziția profesorului. Biologia ne învață igienă, sex, nutriție; istoria și științele sociale ne familiarizează cu ideea de elită, de conducere a comunității, de spirit întreprinzător; fizica, biologia, geografia, chimia dau destule date despre mediu și apărarea lui. De aceea este bine să ne venim în fire și să nu mai confundăm fondul cu forma. Poate ne mai uităm în trecut la felul cum au reformat ori au condus școala Alexandru Ioan Cuza, Petru Poni (pe când era Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice) și, mai ales, Spiru Haret. Ei au semănat orientarea cea bună și, chiar dacă ceea ce au făcut nu se mai potrivește ca formă cu lumea de astăzi, poate să ne inspire fondul lor curat și gândul lor dăruit comunității. Ei au avut conștiința misiunii îndeplinite în societate. Azi toate par că stau sub semnul provizoratului, gata să se risipească.
Dezorientarea provine din multe surse, nu doar din ignorarea de către noi înșine a propriei experiențe. Ne lăsăm dominați de „formatorii de opinie“ improvizați sau stipendiați ca să ne „lumineze“. După ce, în lungile decenii comuniste, lozincile oficiale (și comisarii de propagandă) susțineau fie că totul începe și sfârșește cu Uniunea Sovietică (inițial), fie că românii și România erau buricul pământului (la sfârșit), românii de azi nu mai reprezintă – ni se spune – nimic. După ce românii din diasporă au fost demonizați înainte de 1989 ca trădători, acum – cel puțin pe intelectualii realizați în Occident – îi facem icoane „de pus la închinat“. Unii mai că ar adopta pentru toți românii data Paștilor catolice și protestante, numai de dragul acestor români plecați la muncă în Occident. Nu există simțul măsurii și nici aspirația spre echilibru. Nici românii rămași în țară, nici cei risipiți prin lume nu sunt doar îngeri sau doar demoni. Ei sunt deopotrivă buni, răi, indiferenți, implicați sau pasivi, modești ori lăudăroși, realizați ori ratați, generoși, cumpătați ori zgârciți, ca toată lumea aceasta largă. Pe fondul dezamăgirii generale, al corupției și necinstei – prezentate la televiziuni și în celelalte mijloace de difuzare în masă, mai ales pe rețelele de socializare, drept calamități sau catastrofe naționale – se caută felurite soluții pentru funcționarea mai bună a educației. Unele sunt nu numai discutabile, dar distrug și bruma de tradiție bună care ne-a mai rămas. Așa, s-a fetișizat ideea că în fiecare comisie de acordare sau recunoaștere a gradelor didactice și de cercetare, de chivernisire a burselor, de stabilire a planurilor de învățământ (cum se chemau ele odinioară corect românește), a conținuturilor materiilor etc. să fie neapărat „savanți“ străini. Ei ar fi cei capabili să garanteze onestitatea europeană și universală într-o societate românească locală decăzută, balcanică, aservită, clientelară. Nu poate spune nimeni că nu ar fi și așa. Dintre acești savanți și experți străini sau din străinătate – unii fiind români plecați și realizați pe deplin în Occident – mulți sunt oameni serioși, experimentați, obișnuiți cu cinstea și corectitudinea mai mult decât o parte dintre noi, deformați de relele noastre moravuri, pomenite mai sus. Dar simpla lor proveniență din Vest nu le garantează tuturor bunele intenții. Sunt printre ei și „experți“ cu indice Hirsch astronomic, obținut prin „cooperative de citări“, sunt „savanți“ stipendiați de diferite ONG-uri ca să facă atmosferă de un anumit fel în România, sunt vânători de granturi europene menite să ne învețe globalizarea, „progresismul“, neomarxismul și, mai ales, „anularea culturii“. Asemenea indivizi, cu titluri academice reale, dar puși în serviciul unor forțe malefice, urmăresc sistematic eradicarea tradiției românești și nici nu se mai ascund sub masca aparențelor. Ei au obosit „muncind“ prin Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Albania, Serbia – unde li s-a dat de urmă repede – și ne-au găsit pe noi buni de „modelat“. Unul dintre aceștia, relativ recent, venit din partea unei respectabile „academii de științe“, invitat copios în comisii și comitete din România, uneori drept vorbitor principal (keynote speaker, cum se zice acum „pe românește“) la congrese și conferințe, manifestă o aroganță supremă, un dispreț suveran față de toată viața românească, față de trecutul istoric al românilor și față de instituțiile românești. După ce i-a fericit pe albanezi cu o monografie scandaloasă despre Skanderbeg, a scris o biografie tendențioasă a lui Corneliu Zelea Codreanu, insinuând că românii ar fi fost aplecați mai toți spre totalitarismul de dreapta, că ar fi fost simpatizanți legionari și că elita interbelică era aproape toată xenofobă, șovină și antisemită. La fel, într-o așa-zisă istorie a Bisericii Ortodoxe Române din ultimul secol, se susține ideea că mai tot corpul ecleziastic, de la patriarh, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi până la preoții și călugării obișnuiți, ar fi fost tarat în perioada interbelică de legionarism și apoi, sub comunism, de colaboraționism cu Securitatea. Se desprinde din toată această nouă „operă“ un dispreț nedisimulat față de ortodoxie și față de Biserica Ortodoxă Română, față de poporul român înapoiat și bigot. Asemenea „specialiști“, în ciuda încercărilor lor îndelung exersate pe mai multe țări din Est, nu-și pot ascunde desconsiderarea și chiar ura față de noi. Sub pretextul integrării europene, ei vin, ca odinioară „muscalii de-a călare“, și „calea ne ațin“, dându-ne lecții de conduită: ba că ortodoxia este greșită, habotnică, înapoiată; ba că Academia Română, creată ca să apere, prin limbă și istorie, identitatea românească, este tradiționalistă, conservatoare și naționalistă; ba că România este „stat post-imperial“, format din bucăți, la finele Primului Război Mondial (exact așa prezenta și Internaționala a III-a Comunistă de la Moscova România interbelică); ba că ne atrag prea mult Balcanii, că Transilvania ar fi „altceva“ decât România și că ar fi putut, dacă nu se unea cu România, să asigure un destin european locuitorilor ei; ba că repetatele campanii de atragere spre catolicism sau protestantism ar fi fost salvatoare pentru români, dar că nu le-am priceput sensul și ne-am lăsat mereu amăgiți de Orient; ba că ar fi bine să ne trezim măcar acum, în ceasul al doisprezecelea și să răspundem chemării Apusului salvator globalizator, renunțând la lege, la limbă, la firea noastră.
Firește că suntem „stat post-imperial“, în sensul că ne-am format în urma destrămării unor imperii multinaționale, dar, altminteri, suntem stat național, fiindcă circa 90% dintre locuitorii României (conform recentelor recensăminte) sunt etnici români. Din dependența față de Imperiul Otoman am luat numai ceea ce era al nostru, adică Țara Românească și Moldova, iar din ceea ce ne răpiseră efectiv turcii ca provincii otomane am luat, tot așa, „dreapta moșie“, adică Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă, Brăila, Tighina, Dobrogea și altele. De la Imperiul Țarist am luat înapoi jumătatea Țării Moldovei, smulsă la 1812, adică Basarabia. De la Imperiul Habsburgic și apoi, între 1867 și 1918, Austro-Ungar, am reașezat la matcă cel mai mult din pământul și populația țării: Bucovina, răpită în 1775, Banatul, Crișana, Maramureșul și Transilvania, înstrăinate prin secolele al XI-lea – al XII-lea, adică aproape jumătate din țară. Mai toți acești cuceritori vajnici revin azi insidios, cu fel de fel de ademeniri, ca și cum în timpurile dominației lor ar fi curs doar lapte și miere. Ni se aduce în față Viena balurilor și a Dunării Albastre, terasele ticsite de lume bună, plimbările prin Prater ale doamnelor cu crinolină și ale domnilor cu frac și joben, în timpuri numite de ei „La Belle Époque“. Toate au fost bune și frumoase, dar câți oameni din imperiu s-au putut bucura de acest răsfăț? Partea finală a Imperiului Habsburgic – dubla monarhie care a durat cinci decenii – a reprezentat culmea asupririi popoarelor, a fost apogeul deznaționalizării și al „omogenizării“ în spirit germanofon și maghiarofon. Dacă toate ar fi fost ideale în acest stat sui generis, cum de s-au ridicat la luptă contra regimului deopotrivă popoarele „cu istorie“ și cele „fără istorie“, adică cehii, românii, slovacii, croații, rutenii, sârbii și toți ceilalți? Se poate ca toate aceste popoare să fi greșit? Monarhia dublă a fost ca o masă cu două picioare, fără nicio stabilitate, pentru că minoritățile reprezentau majoritatea în stat. Firește, Budapesta și Viena au rămas cu mari nostalgii reprimate, ascunse cu grijă (mai ales în cazul Austriei), dar vizibile din când în când. Revenirea, după atâtea secole de dominație a Europei Centrale, la granițele Ungariei panoniene și la limitele vechi ale Arhiducatului Austriei nu a fost un lucru confortabil pentru elitele și opinia publică de acolo, educate în spirit imperial. Austria a ajuns să cuprindă doar un număr redus de landuri montane, cu puține milioane de locuitori, a pierdut disprețuita, dar prețioasa „periferie“, a trăit să vadă încetarea curgerii directe spre strălucitoarea Vienă a copioaselor venituri din „provincii“. Toate acestea s-au impus în chip dureros, ca răni adânci peste conștiința publică a „centrului“. Natural, viitorul era salvat, fiindcă acumulările pentru secolele următoare erau făcute și prosperitatea asigurată. Cam de la jumătatea secolului al XIX-lea încoace au înțeles și liderii românilor transilvăneni și bucovineni că subtilele jocuri ale Casei de Habsburg și ale elitei austriece fuseseră doar în propriul folos. De aceea, Iancu trecea supărat „pentru-un hoț de împărat“, pecetluind astfel sfârșitul iluziei monarhice austriece. „Mitul bunului împărat“, al „drăguțului de împărat“ drept și iubitor de români, s-a manifestat plenar în timpul lui Horea și al generației marilor memorii naționale (Supplex Libellus Valachorum), prelungindu-se până la 1848. Le-am înțeles toate și am trecut peste ele, în ciuda deceniilor de comunism, în ciuda vărsării noastre, prin 1944-1945, în partea greșită a continentului, în ciuda tratamentului de rudă săracă. Dar acum, de ani buni, am revenit în Europa instituțională și am avut pretenția (naivitatea?) unui tratament uman. Asta nu pentru că am fi fost inconștienți de handicapurile noastre, de întârzierile noastre, de moravurile noastre balcanic-orientale, ci pentru că am sperat în onestitate, în înțelegere și demnitate. Or ce vedem adesea? Același tratament de „rudă săracă“. Oare câți analiști și formatori de opinie români, câți politologi și istorici s-au dus în Austria să-i învețe pe austrieci ce este educația? Câți au publicat în Austria cărți despre rapacitatea Habsburgilor, despre rășluirea țărilor locuite de români, despre scurgerea bogățiilor spre Viena? Câți dintre români au atras atenția despre Austria hitleristă dintre anii 1938-1945, când evreii au fost vânați și uciși, când s-a produs Holocaustul? Câți au reamintit colaboraționismul elitei oficiale cu Reichul, manifestările de rasism, xenofobie, șovinism? Câți români au așteptat recunoștință fiindcă Iuliu Maniu și soldații lui au făcut ordine într-o Vienă devastată și dezorganizată la sfârșitul Primului Război Mondial? Câți români le-au reproșat șefilor austrieci simpatia față de Federația Rusă și față de magnații ei sau adăpostirea cu generozitate a averilor acestor oligarhi de la Răsărit? Câți români le-au arătat obrazul austriecilor pentru partidele și guvernele de dreapta (extremă) de la Viena, din anii din urmă, corupte și politicianiste? Câți români s-au revoltat pentru tăierea pădurilor carpatine sau pentru jefuirea petrolului de către firmele austriece, apărătoare ale mediului? Și ce ar avea românii cu toate astea? Ar avea ei multe, dar tac, câteodată din bun simț, adesea din dezamăgire ori din lașitate, uneori fiindcă nu ar fi, oricum, ascultați. Pe de altă parte, ar fi lipsit de tact să le dăm noi austriecilor, vechi europeni, lecții legate de viața și de istoria lor. Am avea însă, în naivitatea noastră, pretenția să tacă și ei sau să vorbească în limitele bunului simț. Prejudecățile se șterg, însă, greu, iar discriminarea rodește chiar și când practicanții ei declară sus și tare că ea ar fi eradicată.
Evocăm adesea în discursul public educația europeană, am dori să fim buni europeni, am vrea să-i determinăm pe elevi să înțeleagă ce sunt „libertatea, egalitatea, fraternitatea“, dar ne împotmolim în practica vieții cotidiene. Cum să-i educăm pe tineri în spirit european șchiop, cum să le spunem că există europeni de prim rang și de rang secund ori terț, cum să le explicăm că unii sunt mai europeni ca alții, cum să-i facem să înțeleagă că o țară contează mai mult decât toate celelalte la un loc? Firește, este clar din istorie că nu am luat startul toți odată, că unii am nimerit în partea înapoiată și vitregită a continentului, că nu suntem cu toții catolici și protestanți, că nu avem abilitatea să recuperăm singuri etapele pierdute, că ne împotmolim adesea în noi înșine, fără ajutor dinafară. Românii au greșit de multe ori în istoria lor recentă, s-au lăsat rău conduși, au vorbit mult și au făcut puțin, au furat din bunul public și din cel privat, au făcut lucrul de mântuială, au vândut ori „dăruit“ altora, primind „comisioane“ grase, cam tot ce se putea da din țară. Au mai făcut și alte multe rele! Dar nu au murit deocamdată cu totul. Ei mai trăiesc și reprezintă încă cel mai numeros popor din sud-estul Europei, unde nici celelalte neamuri nu excelează prin prolificitate, prosperitate și demnitate. Între românii din România nu trăiesc numai oameni proști, cum cred unii „analiști“, „propagandiști“ și „băgători de seamă“. Între acești români nerisipiți sunt și oameni inteligenți, care caută soluții pentru țară, pentru binele ei, pentru eficientizarea vieții din România. Poate că nu au găsit încă aceste soluții salvatoare, dar încearcă. Mulți străini se miră cum de cred românii în biserică/biserici, armată și Academia Română și nu cred, în primul rând, în conducerea statului, în partide, în cele două Camere ale Parlamentului, în puterea judecătorească, în societatea civilă reprezentată de ONG-uri etc. Ba unii declară sus și tare că, prin asemenea încredere, românii ar da dovadă de „înapoiere“ și că această „înapoiere“ ar trebui cât de repede eliminată. Fals! Încrederea majorității zdrobitoare a românilor în Biserica Ortodoxă este o mărturie de credință și de speranță, este o persistență – fie ea și declarată doar, la unii – întru valorile și virtuțile eterne care au construit civilizația europeană. Încrederea în armată reprezintă reazemul entității numite România, speranța apărării țării, fără de care românii ar dispărea. Încrederea în Academie este sprijinul pe știință și cultură, pe educație, pe sănătatea fizică și spirituală a națiunii. Ce poate să fie mai înalt pentru idealul unui popor decât atât? Este drept că instituțiile politice sunt forma de existență a statului, dar ele i-au dezamăgit pe români – și nu numai pe ei – și trebuie reconstruite din temelii. Această reconstrucție este bine să pornească, după cum cred românii, de la o educație sănătoasă a tinerilor, bazată pe credința curată, pe scutul armat al țării și pe cunoaștere, pe știință, pe cultură și artă. Acestea ar putea să fie idealurile noastre ca popor, dacă nu ar fi mereu maculate de tarele despre care scriam mai sus. Aceste tare ni le cunoaștem și singuri, dar nu suntem capabili să le îndepărtăm singuri, deși știm unde ar trebui să ajungem. De aceea, ajutorul experților străini experimentați, onești și binevoitori este mereu binevenit. Dar nu ne trebuie „sfaturile“ celor care vor să ducă modelul occidental european într-o fundătură, nu ne trebuie falși profeți, nici dătători de lecții ex cathedra. Suntem sătui de „cațavencii“ noștri, ca să mai avem nevoie de alții.
Concluzia este că trebuie să ne cunoaștem și recunoaștem erorile, lașitățile, slăbiciunile și să le eliminăm din viața noastră, atât cât este omenește posibil. Avem nevoie de sfaturi și mai ales de exemple și de modele, dar nu de admonestări lipsite de bunăvoință. Nu se mai poate face dreptate, fie ea și „europeană“, cu biciul și nici măcar cu biciul vorbelor. O țară și un popor nu pot să fie criticate de primul venit, fără un minim efort de înțelegere a respectivelor realități. Nu așteptăm deloc favoruri, nici avantaje nemeritate și nici laude fără motiv, dar condamnarea de către unii străini a instituțiilor noastre, a credințelor, a felului nostru de a fi români nu poate naște decât furtună, dezamăgire și încăpățânare. Avem anumite constante – chemate adesea tradiții – pe care ne-am clădit viața de până acum și prin care am trăit de-a lungul secolelor aici, la Dunăre, la Carpați, pe Olt și pe Nistru. Între aceste constante vor fi fiind și rele care se cuvin eliminate și procedăm adesea și vom proceda în consecință, dar nu avem nevoie de judecători străini implacabili și nici de inchizitori drastici, care să taie în carne vie. Credința noastră răsăriteană și credințele noastre întru viață și moarte au rostul lor, poate nepotrivit cu lumea aceasta digitală a inteligenței artificiale, dar avem datoria să fim încă, să existăm ca români, cu limba noastră, cu doinele, horele și dorurile, cu „jalea“ dusă de Mureș și de „tustrele Crișuri“, cu bucuria Botezului, a Cununiei și a Învierii, cu speranța că nu suntem de prisos pe lumea asta. Încrederea și speranța sunt capitale în acest vacarm războinic, care s-a dorit odinioară „concertul națiunilor“ în „republica patriilor“ europene.
Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române
Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45
