Cine îi împiedică pe profesori să devină pasionați de didactică?

0

profaNumai dacă veți accepta că societatea actuală este consecința „curriculum-ului educațional“ „tableta“ ce urmează își revendică dreptul de a fi lecturată. Zilnic apar argumente de presă despre clientela penalilor, a condamnaților pentru corupție, hoție, relații mafiote, plagiate și alte virusări, care confirmă vicierea cu impurități comportamentale a „înaltei elite“ politice și administrative. Opinia publică arată cu degetul vinovații, indicând precaritatea educației școlare și a instituțiilor de învățământ, incapabile să pondereze agresiunea atâtor răutăți în funcționarea onestă și demnă a relațiilor sociale. Dacă e în mersul firesc al lumii să fie așa, atunci n-avem, după opinia cuiva, de ce să fim triști. Din contră, e nevoie să luăm atitudine (dacă avem unde, singura publicație națională de opinie fiind Tribuna învățământului!), depășind blazarea „spiritului critic“ și a pesimismului despre ignorarea valorilor morale din educație.
Accentuând aspectele pozitive generate de sistemul de învățământ și ascunzând „sub preș“ disfuncționalitățile acestuia, nu facem altceva decât să validăm impostura, golănia, mitocănia, descurcăreala și furăciunile. Nu susținem decât o aserțiune tautologică, afirmând că societatea creează școala pe care o binemerită, iar o astfel de școală biro­cratizează funcționarea politicilor edu­caționale, girate de decidenții adminis­trativi. Dacă mai e ceva de așteptat de la lumea asta, spunea C. Noica, acel ceva vine de la dascălii care-și fac treaba și de la copiii care învață temeinic! „Dascălii care-și fac treaba!“ Cine-i împiedică pe dascălii pasionați să-și facă treaba cum se cuvine? Enumerăm câteva cauze:

  1. Curriculum-ul cu planurile sale de învățământ și programele școlare. Arhi­tecții acestora – iluștri necunoscuți? –, urmând modele bruxeleze, au împachetat conți­nuturile învățării într-un limbaj mis­tificat și desemantizat: standarde curricu­lare, arii curriculare, competențe trans­versale și generative, activități integrate, training, coaching, management și alte noțiuni de clonare europenizată. Actualul Curriculum Național are multe ingre­diente care fac dificilă „aplicarea“ sa în vederea dezvoltării normale a copiilor: supraîncăr­carea, contor­sionalitatea terminologică, necorelarea tematică, artificialitatea, plus „indicații și recomandări“ metodice rigide;
  2. Birocratismul justificativ. Profesorul este un „dosar personal“, impresionant prin grosime și greutate, cu copii după diplomele celor două-trei facultăți, a unul-două masterate, cu diplome de participare la sesiuni de implicare în cercetare, neapărat cu credite profesionale, cu fișe de autoevaluare (procentuale, cifrice), cu diplomă de experți în educație și alte imprimeuri (certificarea gradelor didactice și a cursurilor periodice, cărți și articole publicate la edituri neapărat recunoscute de o instanță ministerială, peer review) care dă „consistență“ CV-ului obligatoriu în format european. Ca anexe, do­sarul cuprinde „proiectarea activităților didactice pentru disciplinele predate“ care să fie integrată, dar derivată dintr-un plan de învățământ neintegrat, disciplinar. Documentele curriculare sunt sufocate acum de conceptul „competență“, dacă se poate „trans­versală“, după cum menționează normele ARACIP sau ARACIS, cum ar fi formularea neinteligibilă, vagă, deci goală de conținut: „aplicarea principiilor și normelor fundamentale pe opțiuni valorice explicite“ (vezi Standarde…).
  3. Slăbiciunile învățământului (pedagogic) universitar. Facultățile pregătesc „specialiști“ în economie, psihologie, sociologie, inginerie etc., iar studenților li se propune – pentru o eventuală profesio­nalizare didactică, la o adică – frecventarea unui „modul pedagogic“ sau, poate în curând, a unui „master didactic“. Considerată un fel de „cenușăreasă“, pregătirea pedagogică (psiho- și socio-) este tratată ca atare, asigurând o inițiere pedagogică, didactică și practică superficială, derivată tocmai din caracterul său de mâna a doua între disciplinele facultăților. Comisiile ARACIS de acreditare a acestor module (conduse preponderent de psihologi, care ei înșiși sunt beneficiarii unui asemenea curs!) completează „fișa vizitei“ cu constatări care „să cadă“ pe criteriile și standardele impuse, validând, în cazul masteratelor, discipline cu nume ciudate, ale căror conținuturi e dificil de a fi identificate: Leadership și comunicare, Tehnologia „blended learning“, Nevoi emergente în educație, Coaching și training, Abilități academice etc. Pentru învățători, educatoare, „sistemul“ a inventat formule de „dezvoltare profe­sio­nală“: liceu pedagogic, apoi colegiu pedagogic, apoi facultate pedagogică, apoi master pedagogic și, în curând, doctorat pedagogic. Astfel că LEN recunoaște profesiunile de învățător/educatoare, insti­tutor I, institutor II, profesor pentru învățământul primar/preșcolar.
  4. Anomalii ale sistemului. Pe lângă voința ministerului responsabil cu educația de a forma preșcolarilor competența de a mâzgăli și de a-și lega șireturile (vezi Curriculum de educație timpurie), de a construi elevilor „competențe transversale“ și „generative“ (vezi Curriculum gimnazial și liceal), iată că același minister organizează concurs pentru directori școlari, cu „subiecte centralizate“, tip grilă, pentru (și numai pentru) „experții în educație“. Testele au stârnit hazul presei (inclusiv itemii cu măgarul și șireturile), dar mai ales al psihologilor (singurii învestiți cu confecționarea și administrarea acestora, zic ei!), dar nu au zgândărit echilibrul emoțional al unor directori care păstoresc licee, școli gene­rale (inspectorate școlare, funcționari ministeriali) de peste două decenii. Ar fi fost în folosul învățământului dacă toate funcțiile s-ar fi redus la două mandate, ca la președinte, rectori și decani universitari.

Considerațiile „tabletei“ s-au prelungit, fără a pomeni de „consistența“ cercetărilor fenomenelor educaționale din tezele de doctorat, de masterat, de licență, de grad I și nici din articolele ISI, BDI (neapărat traduse în engleză), de sesiunile de comunicări științifice, de cărțile publicate, care devin simple punctaje într-un CV punctual și numeric, dar european. Sunt zorzoane de lux, care n-au de-a face cu ceea ce se numește „studiu științific“.
Măcar de s-ar întrevedea în viitor. Tristețea educației se sprijină nu atât pe identificarea unor neajunsuri care îi împiedică pe profesori să devină suficient și explicit pasionați de activitatea lor profesională, cât pe lipsa unor soluții, care – într-un sistem centralizat de învățământ, călăuzit de decidenți – poartă numele de „reforma reformei educației“. Întârzierea (sau neputința) promovării unei modernizări a atitudinii vizavi de educație va perpetua aceleași cutume sociale și va întreține o erodare a valorizării educației școlare și societale.
Prof. univ. dr. Anton ILICA