Meditând astăzi la destinul şcolii româneşti, ajungem, inevitabil, la o întrebare gravă: Cine (ce) vulnerabilizează şi destabilizează instituţia şcolii? De peste 27 de ani, învăţământul a fost în atenţia publică incomparabil mai mult decât înainte de 1989. Sporul de vizibilitate a fost asigurat, în principal, de presa scrisă şi audiovizuală, care a urmărit cu obstinaţie drumul şcolii în aceste ultime decenii, marcat de obstacole majore, eşecuri, derapaje şi constestări statornice. De la legislaţie şi până la calitatea cadrelor didactice, nimic nu a scăpat neîncondeiat: prestaţia managerială a miniştrilor din „Bertholt“ (mulţi şi negali), filisofia educaţională promovată de aceştia şi de echipele lor, competenţa/incompetenţa arătate în timp, reformele curriculare, calitatea programelor şi manualelor, organizarea şi desfăşurarea examenelor naţionale, evoluţia cadrelor didactice la concursurile pentru titularizare şi la examenele pentru promovarea gradelor didactice, dictoratul ca apogeu al evoluţiei profesionale (ce odisee spectaculoasă cu final ratat!), instituţiile şcolare, dotarea materială, prezenţa, calitatea şi promovabilitatea elevilor, abandonul şcolar, infracţionalitatea juvenilă etc., etc. Lista este mult mai lungă. Din aceste teme derivă evantaie de subteme, toate disecate, analizate, puse sub o lupă neiertătoare, realistă şi rece. Tabloul este complex şi derutant. Într-un fel sau altul, toată societatea a participat la construcţia (luminoasă? sumbră?) a instituţiei şcolii: politicienii, societatea civilă, ministerul, inspectoratele şcolare, cadrele didactice, părinţii şi rudele apropiate, elevii.
Cum arată astăzi? Vedem cu ochiul liber că nu prea bine. Din ce cauză? Evident, factorii destabilizatori sunt mai mulţi: politizarea, subfinanţarea şi, conex, salarizarea încă modestă a cadrelor didactice, sărăcia socială, neîncrederea în valoarea şcolii şi educaţiei, mentalităţile şi prejudecăţile oamenilor, inerţia factorilor de decizie, vrajba, dihonia, ura dintre semenii aflaţi pe baricade vecine ş.a. Despre politizare s-au scris biblioteci şi tot nu am ajuns la un liman. Desigur, avem în vedere nu actul politic necesar şi benefic, ci acela în exces, exercitat tendenţios şi în chip partizan. Un exemplu intrat în tradiţia autohtonă: numirea directorilor în învăţământul preuniversitar, făcută adesea în interes de grup, din raţiuni partinice, fără a se aşeza în prim-plan competenţa profesională şi managerială a competitorilor. Cunoaştem cu toţii, din trecutul apropiat, sarabanda şi mascarada unor concursuri cu dedicaţie, pentru ai noştri, care sunt cei mai buni, în comparaţie cu ai lor, care sunt catastrofali. În dulcele stil mioritic, s-au proţăpit în fotolii, câteodată, impostori cu patalama, activişti ori simpatizanţi devotaţi ai partidului, slujitori şi executanţi docili ai ordinelor „de sus“. Nici inspectoratele şcolare n-au scăpat de imixtiunea politicului, pentru că – nu-i aşa? – în sistem şi mai ales în funcţiile de coordonare şi control trebuie neapărat oameni fideli. Despre subfinanţare… numai de bine! A rămas poate cea mai spinoasă problemă a perioadei postdecembriste cu implicaţii profunde în evoluţia societăţii noastre. Educaţiei i s-a alocat, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, un buget neîndestulător (2-3% din PIB anual), ceea ce s-a repercutat negativ asupra calităţii şi eficienţei educaţiei. Salarizarea personalului didactic a fost mereu plasată în partea a doua a ierarhiei bugetarilor şi în acest punct se află şi în prezent. Un ziar a avut recent curiozitatea de a se documenta cu privire la salariile deputaţilor din Parlamentul României şi a dat articolului cu pricina un titlu ironic – amar: „Salarii SF: Preşedintele camerei – 16.675 de lei; vicepreşedinţii – 15.515 lei; secretarii şi chestorii – 15.225 lei; deputaţii simpli – 13.050 lei. În faţa acestor cifre – vorba cronicarului – „să sparie gândul“. Un cadru didactic onest şi lucid va înţelege până la urmă că totul ţine de fatalitatea destinului. Nu toţi putem fi deputaţi, magistraţi ori ofiţeri de rang superior.
Hidra sărăciei nu a fost încă ucisă, deşi s-au făcut eforturi pentru a-i veni de hac. E un dat obiectiv, o moştenire istorică devenită o marotă a spiritului românesc, cu toate că sărăcia nu seamănă în toate privinţele cu cea din trecut. Dar şi astăzi avem salarii modeste şi pensii modice pentru oamenii sistemului de învăţământ, iar această realitate inconfortabilă întreţine frustrarea, tristeţea, sentimentul de umilinţă, deprimarea. Oricum am întoarce-o, şi sărăcia este un factor destabilizator, mentalităţile şi prejudecăţile – elemente ce ţin de conştiinţă, de raţiune, de gândire, de filosofia de viaţă afiecăruia dintre noi – au un rol la fel de important în stabilirea indicelui de sănătate al instituţiei şcolii. Mentalităţile se schimbă greu şi în durată şi este nevoie de argumente persuasive puternice pentru a le înfrânge ori reorienta în direcţia dorită. Prejudecăţile sunt încă mai rezistente şi strategiile cele ai sofisticate de a le învinge se pot dovedi neputincioase. Manipularea care generează mentalităţi şi prejudecăţi se dovedeşte astăzi o armă redutabilă şi ea se realizează în principal prin mass-media şi cu deosebire prin canalele de socializare ale spaţiului virtual. Avem mentalităţi, şi mentalităţi, după cum avem şi un set de prejudecăţi bine cristalizate în mentalul colectiv greu de clintit: dacă un ministru vine dintr-o anumită zonă politică, pe care nu o iubim (fie stânga, fie dreapta), orice ar face acesta este, abinitio, rău şi blamabil; este bun numai acela care ne place nouă, indiferent câte erori ar putea comite. Extrapolând aşa, putem judeca orice persoană aflată într-o funcţie publică: inspector şcolar, director, deputat. Dintr-o anumită perspectivă, şcoala ca instituţie exponenţială este aidoma băncii: se întemeiază pe încredere. Dacă a pierdut încrederea oamenilor, se prăbuşeşte. Auzim destul de des opinii deloc măgulitoare la adresa şcolii ca instituţie, afirmaţii sceptice şi judecăţi severe: „Şcoala e în colaps! Şcoala moare! Elevii îşi fac de cap! Nu mai e ce a fost odată!“ Cadre didactice tinere filosofează defetist: „N-are sens să îmi bat capul cu nişte loaze!“ şi în consecinţă îşi caută rostul în alte domenii. Cum se recâştigă încrederea în şcoală? Greu. Este nevoie de timp şi de efortul conjugat al educatorilor, elevilor, părinţilor, al comunităţilor locale, al diriguitorilor naţionali, al ministerului de resort şi al guvernului pentru ca instituţia şcolii să se bucure de respect şi să-şi recapete demnitatea.
Nici viziune tragică şi catastrofistă, dar nici sirop de trandafiri aruncat peste realităţile şcolii de azi – aceasta este mediana justă. Să sperăm că binele va învinge.
Teodor PRACSIU