Când mă gândesc la „noile educații” îmi vine în minte analogia lui Aristotel din tratatul său Politica, unde asemăna statul cu un organism. Un organism este bolnav când cel puțin una dintre părțile sale componente nu corespunde cu întregul, inducând un dezechilibru. Nu e de mirare, astfel, că cele mai puternice state, cele mai bine orânduite vor avea cele mai bune sisteme de educație, iar instituțiile lor de învățământ vor ocupa primele locuri în clasamentele internaționale. Evident că aceste state sănătoase, pline de vitalitate vor pune accentul pe educație, vor investi în oameni și pentru instruirea lor, se vor forma continuu. Cu alte cuvinte, un om de valoare este acela în care se investește valoare și poate (re)produce valoare, o poate spori, și nimeni nu se poate asemăna cu Dumnezeu ca să creeze ceva din nimic. Valoarea nu se estimează numai în bani, în aur, ci chiar și printr-o organizare eficientă (sau mai ales prin aceasta!), care asigură o colaborare optimă între „părțile componente” ale organismului.
Se discută de ceva vreme despre noile educații, despre paradigma educației tradiționale, opusă paradigmei educației inovative, creative, despre provocările lumii contemporane și „cultul schimbării”. În niciun caz nu ar trebui să lăsăm acest discurs doar la nivel teoretic și să aruncăm piatra în curtea vecinului pasionat de olimpiade internaționale și note maxime (care pe înțelesul unora ar semnifica singura reușită educațională).
„Cetatea educativă”, cetatea lui Aristotel sau a lui Platon, ori a lui Pericle sfătuit de Protagoras, era și poate fi încă cetatea în care supliciul educației cade pe umerii tuturor, nu doar pe o singură instituție. Acest lucru spune că alteritatea are și ea un rol, este responsabilă de valorile pe care le deține, pe care le susține și le promovează voit sau inconștient. Alteritatea alcătuiește mediul social, prin ea se circumscriu atitudini axiologice, dominante prin exemplul majorității.
Între instituția școlară și spațiul public este necesar un permanent dialog, o comunicare ce se poate realiza prin diferite activități, evenimente, manifestări etc. Între instituția școlară și spațiul public este necesară o continuă adiacență, vitalitatea valorii axiologice în instituția școlară este dependentă de cea din spațiul public. Până aici nu am spus nimic nou. Notez doar că e nevoie de mai multă atenție din partea reprezentanților spațiului public către instituțiile școlare.
FILIT (http://filit-iasi.ro/, 02.10.2013, 19.44) sau festivalul internațional de literatură și traducere din Iași (proaspăt lansat anul acesta) este un bun exemplu, publicul-țintă către care se îndreaptă fiind reprezentat de liceeni și studenți, organizatorii propunând o serie de evenimente în interiorul acestor instituții. Astfel se popularizează literatura contemporană română și străină, având implicații calitative extensive în demersul educațional prin numeroasele lecturi publice, întâlniri cu scriitori consacrați. Se edifică sau se lărgește o „piață de desfacere”, se educă viitorii consumatori și producători de cultură, se creează un precedent pentru evenimente, cu tradiție în statele sănătoase, la noi sublime și inexistente cu desăvârșire.
ARDOR (http://www.ardor.org.ro/, 02.10.2013, 19.47) sau asociația română de dezbateri, oratorie și retorică este un alt exemplu care implică în mod direct tinerii, liceeni și studenți, prin concursuri, traininguri și întâlniri în cadrul cluburilor înființate în interiorul instituțiilor de învățământ. Pe pagina oficială ARDOR sunt descrise în câteva paragrafe profilul și scopul asociației: „Înființată în 1998 prin instituționalizarea programului educațional de debate inițiat în 1994 de Fundația pentru o Societate Deschisă, ARDOR are în componență șase asociații regionale care au aceeași misiune, susținerea educației prin «instrumentul» dezbaterilor. «Patronând» zeci de cluburi de debate în licee și universități, ARDOR are o ofertă provocatoare pentru spațiul educațional românesc: practicarea și exersarea dezbaterilor în formatele Karl Popper, Parliamentary și World Schools, în care două echipe se «înfruntă» pe o temă asupra căreia persoane bine intenționate și mediu informate pot avea păreri contrare”.
Am dat doar două exemple prin care instituții și organizații diferite realizează proiecte de valorizare a activismului în rândul tinerilor în formare, a educaților. Exemple mai sunt, nu foarte multe, dar interesante, iar formatorii s-ar putea gândi la o strategie (sau mai multe) ori la alte metode prin care să exploateze perimetrele formale, nonformale și informale ale educației în colaborare cu celelalte instituții din spațiul public local, apropiat.
Ștefan DIACONU