Cercul pedagogic al bibliotecarilor şcolari este un bun prilej pentru a înțelege care este locul şi rostul acestor oameni în ecuația vieții şcolare, dincolo de îndoielile care-i macină, de scepticismul care le estompează mişcările.
Sigur că bibliotecarii au salarii mici şi „complexe multiple”, primesc bani foarte puțini (sau deloc) pentru achiziții, visează la o informatizare completă, dar cei mai mulți sunt în stadiul dorințelor, au nevoie măcar de un copiator performant, dar există riscul transformării biblio­tecii într-un „oficiu” public de multiplicat. Există şi unități şcolare fără bibliotecari (posturile sunt blocate), aşa încât nu ne rămâne decât să încercăm să înțelegem dificultățile actanților acestui domeniu sensibil. Sub auspiciile CCD Vaslui, reuniunea bibliotecarilor şcolari din județ a avut loc la Liceul Teoretic Emil Racoviță, vineri, 15 noiembrie, exact în ziua naşterii patronului spiritual al instituției, savant faimos al lumii moderne. Bibliotecara-gazdă a socotit nimerit să omagieze explicit un alt mare spirit al veacului XX, Albert Camus, la centenarul naşterii sale (7 no­iembrie 1913), laureat al Premiului Nobel pentru literatură la doar 43 de ani, cel care afirma sentențios: „Sunt o existență!” Patru elevi au realizat un sensibil „medalion Camus” pornind de la Ciuma şi Străinul şi de la simbolistica numerologică în existența camusiană, pentru ca un alt grup să interpreteze o scenetă mitologică (Judecata zeilor) cu replici spirituale bilingve (româneşti şi latineşti), nutrite, pe de o parte, din clasicismul solemn antic, pe de alta, dintr-o actualitate cât se poate de stringentă. Referatul Marketingul de bibliotecă, argumentat video, a întregit acolada tematică a fericitei întâlniri profesionale. Învățămintele degajate cu acest prilej sunt cât se poate de utile: judecând lucrurile pe paliere de şcolaritate, elevii claselor a IX-a sunt cei mai consecvenți cititori, pentru ca odată cu înaintarea în vârstă să se blazeze; toți elevii se plâng de puținătatea timpului pentru lectura de plăcere, asaltați probabil de exigențele obiectelor de studiu; un cerc de lectură este bine-venit pentru atragerea de noi utilizatori; dă bune rezultate o revistă virtuală a bibliotecii, dată fiind voga tehnologiei informatice printre adolescenți; se poate impune o rubrică „scriitorul lunii”, aşa cum s-a procedat în cazul lui Albert Camus; noiembrie poate să fie luna lui Sadoveanu, a lui Rebreanu sau Nicolae Manolescu; decembrie – Nicolae Labiş, ianuarie – Mihai Eminescu sau I.L. Caragiale ş.a.m.d. Elevii au dificultăți în a-şi alege cartea potrivită şi, în aceste condiții, profesorul de literatură şi bibliotecarul devin mentorii necesari; bine ar fi să putem lua exemplul bibliotecilor occidentale, care-şi înnoiesc periodic fondul de tipărituri, iar cărțile depăşite fizic sau moral sunt scoase la vânzare la prețuri modice; este inacceptabilă condiția biblio­tecilor şcolare fără… bibliotecari, adică fără sufletul care să le anime şi să le dea un sens.
Cercul de lectură ca propunere demonstrativă pentru cercul pedagogic al profesorilor de limba şi literatura română (Colegiul Economic Anghel Rugină) poate fi, de asemenea, o cale de apropiere a adolescenților de universul cărții. În fond, lectura poate fi cotată drept o abilitate de viață, o compo­nentă esențială a existenței în anii formării intelec­tuale. Într-un secol al provocărilor globa­lizante (calculatorul, internetul, site-urile de socializare) ne pândeşte din toate părțile pericolul mediocrității agresive, al antimodelelor. Or, nu ne obligă nimeni să fim mediocri şi, ca atare, lectura reprezintă o şansă puternică de a depăşi aurita cale de mijloc. Acceptându-ne limitele, putem ieşi din cercul strâmt al inerției culturale printr-un act de voință şi prin accesul neîngrădit la carte. Carența creativității se naşte tocmai din refuzul conştient sau incon­ştient al lecturii. Rețelele de socializare, jocurile pe calculator, mesajele incontinente de tip adoles­cen­tin şi în genere comunicarea virtuală pot însemna, la o adică, navigarea sterilă în nimic. Ca să nu mai punem la socoteală schimonosirea limbii române prin abrevieri ori jocul periculos al falselor identități şi al minciunilor. Un chestionar pe tema lecturii la vârsta adolescenței a adus în prim-plan informații surprinzătoare. La cărți care au marcat hotărâtor vârsta juvenilă sunt trecute pe acelaşi palier de semnificație Crimă şi pedeapsă, de Dostoievski, şi Invitație la vals, de Mihail Drumeş (sic!). În materie de opțiuni suntem, aşadar, pe un teren alunecos, unde totul este posibil. De la cartea de calitate, definită prin câteva atribute precise (forță de impact emoțional, viziune asupra lumii, desfăşurare epică, exemplaritatea destinelor, expresivitate şi stil), şi până la scriitorii preferați chestionarul a evidențiat câteva adevăruri crude şi inconfortabile: lecturile importante încep târziu (clasele a VIII-a şi a IX-a), selecția cărților este guvernată de întâmplare (au totuşi un rol profe­sorii, părinții, prietenii şi mai rar biblio­tecarii); concurența televizorului şi a calculatorului este redutabilă. Şi pentru ca pledoaria pentru lectură să nu rămână suspendată în zona dezideratelor vagi, participanții la cerc au propus o paralelă literară: Romanul adolescentului miop, de Mircea Eliade, şi Demian, nuvela lui Herman Hesse, publicată de scriitorul german în 1919, sub pseudonimul Emil Sinclair. Doi adolescenți traversează criza vârstei, care este şi criza identității, a căutării de sine şi a pendulării între două lumi: lumea securizantă, luminoasă, ocrotitoare a familiei (la Sinclair), respectiv spațiul mansardei (la Eliade) şi lumea exterioară, întunecată, terifiantă (Franz Kromer, „călăul”, durul, şantajistul), căreia îi corespunde la Eliade „toposul” liceal cu un Vanciu, profesorul de matematică, intransigent şi grotesc, cel care îi va aduce o stresantă corigență autumnală. Confrun­tarea cu răul reprezentat multiform este inevitabilă pe traseul inițiatic al celor doi adolescenți, care se regăsesc în cele din urmă. Dacă Demian este un alter ego maturizat al naratorului, călăuză simbolică, mentorul spiritual, adolescentul Eliade se regăseşte în mansardă, în spațiul-refugiu, în „găoacea” ocrotitoare. Binele şi răul co-există, sunt relative (Cain şi Abel în nuvela lui Hesse) şi inevitabile în devenirea adolescentină.
Indiferent de formula culturală folosită, bibliotecarii şcolari şi cadrele didactice se întâlnesc în efortul comun de persuasiune întru lectura liceenilor, asediați de atâtea tentații ale momentului şi somați să-şi întoarcă fața spre cartea bună, cartea capabilă să tulbure conştiința şi să zidească sentimente şi convingeri.
Teodor PRACSIU