Într-o vreme („Unde sunt zăpezile de altădată?”) am participat cu asiduitatea derivată din obligații profesionale la cercurile pedagogice (sintagmă neschimbată de decenii), fie ale profesorilor de liceu (cel mai adesea), fie ale cadrelor didactice gimnaziale (mai rar). Astfel am putut fi beneficiarul unei experiențe utile și constructive, cristalizată în timp. Meditând atent la această formă tradițională de perfecționare, ca să zicem așa, la locul de muncă, într-o școală/liceu, într-o zi specială (când cursurile se suspendă), am înțeles mai bine dinamica interioară și am cântărit șansele ei de supraviețuire în actualitate, într-un climat fie optim, fie de blazare controlată.
Un prim paradox este acela că, deși dezavuat în diverse feluri în epoca totalitară, dar și după 1989, cercul pedagogic nu și-a schimbat structura internă, nu s-a înnoit în chip esențial, cu toate că au existat încercări ori radical eretice, ori mai cuminți și cu un sâmbure conservator. Lumea școlii reacționează sensibil atât la provocări novatoare, cât și la soluții didactice oarecum închistate și vetuste. Este un adevăr incontestabil ce trebuie acceptat ca atare și care nu se cade să ne mire. Altfel spus, structura standard a unui cerc pedagogic serios cuprindea/cuprinde o lecție demonstrativă, un referat de specialitate (de regulă, de metodică a disciplinei; în cazul nostru, la limba și literatura română) și informarea științifică, focalizată pe noutățile editoriale din spațiul didacticii moderne ori de istorie, estetică și critică literară.
La întrebarea Cine susține lecția demonstrativă? răspunsul de principiu este unul singur: un profesor experimentat, cu o clasă bună („activ-participativă”), apt să arate, pe de o parte, capacitățile lui comprehensive și empatice, într-o relație vie, convingătoare, sensibilă, pe de alta, însușirile interpretativ-creative ale discipolilor săi din bănci. Colegii noștri de ieri și de azi au evitat/evită experimentele păguboase cu începători din cauza riscurilor posibile: lecție semieșuată sau o improvizație pitorească, rebelă, amuzantă ori dimpotrivă, o construcție prea savantă, puțin inteligibilă pentru neinițiați, născută din mimetism ori impostură. Morala implicită este simplă: în fața a 40-50 de cadre didactice nimeni nu-și îngăduie să rateze: este în joc prestigiul profesorului, al catedrei de specialitate, al unității. S-au încercat în timp și alte formule: un invitat de marcă (profesor universitar, cercetător, scriitor, regizor de teatru) susținea un expozeu pe temă dată, urmat de dezbatere și întrebări. Expunerea propriu-zisă putea fi însoțită de proiecții video, inclusiv cu fragmente dintr-o montare teatrală. În zona Moldovei s-au fixat în memoria afectivă întâlnirile cu universitarii Constantin Ciopraga, Constantin Parfene, Doru Scărlătescu, Nicolae Crețu, Mircea Ciubotaru, cu regizorul Dorin Mihăilescu ș.a. La Liceul din Puiești s-a încercat o interesantă simbioză între cercul pedagogic și cenaclul literar al revistei „Amurg sentimental” (București), posibilă grație talentului unui animator neobosit, prof. Petruș Andrei. În orășelul Murgeni au fost evocate personalități culturale ale zonei, în cadrul unui experiment ce-și propunea să argumenteze „regionalismul creator” (formulă lansată în epoca interbelică), prin osârdia altui intelectual inimos: prof. Ștefan Stan. În centrele metodice tradiționale, reperele valorice erau și sunt, firesc, marii autori canonici, de la care pornesc liniile esențiale ale devenirii noastre estetice: Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Barbu, Bacovia, Marin Preda, Nichita Stănescu ș.a.
Dezinhibați, unii responsabili de cerc au încercat și alte soluții așa-zis neconvenționale: excursii tematice (în recul de la o vreme), lecții demonstrative propuse pe casetă video (cu limitările inevitabile) ori lecții la rece (titularul prezintă verbal, în fața participanților, scenariul unei lecții ipotetice/posibile, argumentându-și opțiunea). O soluție – să recunoaștem – neortodoxă.
Dincolo de o formulă sau alta, rămâne importantă calitatea dezbaterii didactice. Pe acest teren alunecos a fost și este posibil orice, de la polemica înfierbântată, cu negarea și afirmarea orgolioasă a unui adevăr subiectiv, și până la tăcerea jenată a celor prezenți, fiindcă nimeni nu-și calcă pe inimă să spună lucrurilor pe nume. Este o tăcere foarte… elocventă. Și apăsătoare. Vorbitorii cu vervă fie sunt inflexibili și intransigenți, fie toarnă sirop de trandafiri peste întreaga alcătuire didactică. Nu lipsește specia vorbitorului care înoată în ape tulburi, reticent fie că e vorba de laude, fie de critici; el „o scaldă” indecis, voind, în dulcele stil mioritic, să nu supere pe cineva și deopotrivă să-și salveze onoarea de combatant onest.
Al doilea paradox este încă mai frapant: actanții cercului sunt nemulțumiți adesea de lâncezeala dezbaterii, dar nu fac nimic pentru a o anima. Un fel de complicitate tacită, o evitare comodă a complicațiilor posibile, un pacifism păgubos guvernează unele reuniuni de specialitate. Și e păcat, fiindcă depinde exclusiv de cei prezenți ca întâlnirea semestrială să fie una antrenantă, utilă cu deosebire profesorilor la început de carieră.
Filozofia practică a cercului pedagogic nu se poate mărgini la bifarea formală a unui punct din oferta Casei Corpului Didactic, încheiată în dulcele stil neaoș, fie cu gustări… austere, fie cu un ospăț în toată regula. Prilej fericit, câteodată, de conciliere a contrariilor.
Forum profesional, conclav de specialitate, atelier de lucru, dincolo de formula folosită, cercul pedagogic rămâne un prilej fericit de dezbatere la obiect, având latent energii nebănuite de înnoire și de relansare. Teoria „formulelor fără fond”, lansată de Titu Maiorescu la 1868, pare să mai fie valabilă și astăzi dacă analizăm totuși lucrurile dintr-o perspectivă lucidă și demitizantă…
Teodor PRACSIU