(Mai) toată lumea e de acord astăzi că cercetarea științifică – fundamentală și finalizată – trebuie să devină o prioritate, fiind o importantă sursă de progres social general și un semnificativ impuls de dezvoltare durabilă a fiecărei națiuni. În același timp, în pofida acestui lucru, tot la fel de perceptibil e și declinul său în o serie de state, inclusiv la noi, agravat deopotrivă de o in­suficientă susținere publică, până la neglijare, dar și de opțiuni inadecvate în organizarea și desfășurarea sa ca atare. Totodată, face consens și faptul că a venit timpul de a se acționa spre depășirea impasului și pentru relansarea domeniului prin regândirea funcționării întregului sistem, într-o abordare integrată – a structurilor universitare și entităților specializate – prin promovarea și valorificarea experienței acumulate și adaptarea rapidă la exigențele noilor provocări de conținut și haină instituțională. Previzibila reformare a domeniului și în România generează, tocmai de aceea, întrebări și reflecții diferite, dar absolut necesare. Ele vizează mai ales asigurarea justului echilibru între tradiție, presiunile prezentului și exigențele viitorului.

1. „Livrarea primelor imagini ale telescopului spațial James Webb (JWST) e ocazia de a ne reaminti că cercetarea fundamentală nu are nimic superfluu. Ea este onoarea umanității care, în aceste provocări, poate găsi ocazia de a depăși rivalitățile și chiar divizările sale“. Sunt primele rânduri ale editorialului din pres­tigiosul jurnal francez Le Monde care, sub un titlu semnificativ, La science fondamentale, occupation non contingente (12 iulie 2022), anunța și saluta evenimentul științifico-tehnologic mondial și folosea prilejul de a atrage atenția asupra situației reflecției teoretice esențiale într-o lume în mișcare. La mai bine de 30 de ani de când astronomii și-au imaginat punerea lui, într-o zi, pe orbită, fruct al unei colaborări între agențiile spațiale americane, europene și canadiene, se ofereau primele rezultate ale funcționării și se confirmau speranțele reușitei sale. O ocazie de a reflecta asupra rolului cercetării științifice fundamentale în lumea contemporană și mai ales a viitorului său în contextul marilor crize care macină omenirea și civilizația sa. Sesizând și denunțând mai întâi suspiciunile ce pot surveni în privința subiectului, editorialistul francez începea prin a remarca faptul că totul ar putea fi privit din perspectiva gravității problemelor momentului (pe românește, conform zicalei „țara arde și baba se piaptănă“) și că de-a lungul celor trei decenii de implementare proiectul și-a multiplicat costurile de circa douăzeci de ori. Adăugând cheltuielile de operare, factura aferentă a atins 9,5 miliarde de euro – cu puțin mai mult decât Jocurile Olimpice de vară de la Paris din 2024 – pentru a intra în categoria proiectelor „prea mari pentru a eșua“, neîncetat resuscitate și actualizate pentru a se evita prăbușirea unui sector. Se puteau adăuga desigur o serie de critici de natură diversă, precum cele ținând de gestiunea megaproiectelor în general, interogațiile privind amprenta de carbon și externalitățile negative ale cercetării ori apelurile la lucrări mai „implicate“, dar toate pălesc, în opinia susținătorilor săi, în fața misiunii dintotdeauna a unei cercetări fundamentale: promovarea progresului științific! Dimpotrivă, ar trebui să ne preocupăm de amplificarea și multiplicarea unor atari domenii absolut necesare înțelegerii complexității lumii în care trăim și găsirii soluțiilor potrivite depășirii dificultăților aferente și devenirii durabile.

Concluziile editorialului devin, deopotrivă, o veritabilă pledoarie, realistă și angajantă și linii directoare de abordare a domeniului. Căutarea de cunoștințe ca atare este un orizont în sine, care nu e indispensabil să fie aservit religiei mo­derne a „soluționismului“; activitatea științifică face parte cu certitudine din bo­găția națiunilor și forța sa nu e indiferentă rangului lor, ceea ce nu trebuie ignorat în privința alocărilor bugetare pertinente; ea este mai mult decât atât: rezultatele sale sunt ocazia pentru fiecare ființă umană de a se întreba asupra locului său în univers, de a-și apleca urechea spre liniștea eternă a spațiilor infinite. Și poate că astfel va îmbogăți aceste cunoștințe și va citi imensitatea a ceea ce rămâne încă de descoperit, de prețuit și tratat așa cum se cuvine: planeta pe care trăim.

Cu această introducere purtătoare de semnificații multiple, de la actualitatea imediată la complicațiile prezentului se pot ridica multe aspecte asupra mizelor și provocărilor subiectului. În frunte cu mirarea fundamentală: mai e nevoie de cercetare fundamentală? Și dacă da, în ce măsură, sub ce formă și prin care modalități? Toate subsumate dubitativului: așadar, încotro?

2. În epoca antropocenului accelerat, măcinată de crize globale, interdependente și intersectate în cauzele și efectele lor, cercetarea științifică se confruntă cu noi și cruciale provocări. Printre acestea se detașează, prin amploarea și transformările pe care le implică, schimbarea climatică, una care, pe de o parte, riscă a face planeta de nelocuit la orizontul unei vieți umane, iar pe de alta, a limita asemenea evoluții presupune deopotrivă reducerea utilizării de energii fosile și, în consecință, abandonul în mod voluntar a unei componente a confortului nostru. De altfel, chiar dacă nu s-ar manifesta o atare opțiune, consumul energetic ac­­tual, în proporție de 80% de origine fosilă cu resurse fatalmente limitate, ar atinge vârful în acest secol pentru a descrește apoi. E deci inevitabil ca mai devreme sau mai târziu să se schimbe în profunzime, sub propulsia în primul rând a transformării modelului energetic și în condițiile tranziției ecologice generalizate. Într-un atare context general, cercetarea științifică, menită ca întotdeauna a cu­­noaște lumea și a lămuri posibilitățile mersului său continuu, nu poate rămâne indiferentă, iar această misiune dobândește semnificații cu totul speciale atunci când înțelegerea cauzelor și efectelor unor fenomene devine vitală. Ea se construiește și desfășoară acum și astfel într-o lume globală, dar cu state care dis­pun în mod inegal de resurse inclusiv energetice. Astăzi numai o parte a țărilor, mai bogate, îi consacră o parte din PIB. Într-un cadru de restricții crescânde, ac­tivitatea de cercetare publică se numără printre primele domenii sacrificate, considerată a nu se număra printre urgențele acute. Abandonarea cu precădere a cercetării fundamentale din rațiuni ­bugetare nu e deci un scenariu exclus și improbabil ci, mai degrabă, o opțiune, fie ea și temporară, dar care amenință cu permanentizarea în multe cazuri. Așadar, ideea care revine în actualitate și se impune e cea a regândirii axelor unei cercetări chemate să se îngusteze potrivit unei grile beneficii/costuri pentru o omenire aflată în stare de urgență și a stabilirii unei mi­siuni clare în concordanță cât mai deplină cu noile priorități. Totodată, rolul cercetării științifice se situează tot mai mult în mod evident și dincolo de domeniul său de expertiză. Deciziile de luat pot viza direct posibilitățile și condițiile de supraviețuire a civilizației umane și privi în special o planificare și desfășurare a decarbonării în ritm abrupt a activităților umane, compatibilă cu protecția biodiversității și realitatea ecologică, menținându-se totodată contractul social.

În acest demers esențial de reașezare a lumii, cercetătorii ar putea avea un rol mai semnificativ dacă și-ar amplifica medierea lor pe lângă societate, așa încât să o facă să înțeleagă datele științifice într-o proporție cât mai mare a membrilor săi și a facilita acceptarea urgenței și consistenței eforturilor necesare. De asemenea, ei pot contribui la justificarea deciziei politice aferente, dificile dar ne­cesare binelui comun.

Desigur, o soluție globală și adecvată presupune conjugarea eforturilor tuturor cetățenilor spre rezolvarea disonanței cognitive actuale care împiedică răspunsurile tranșante la dimensiunea dramelor anunțate.

3. În mod esențial, cercetarea fundamentală conduce la noi descoperiri, ­inedite cunoștințe furnizând în acest fel un capitol științific și creând fondul pe care să se dezvolte aplicațiile practice, stimulându-se și susținându-se progresul general în dimensiuni particulare. Teoretic, asemenea premise sunt incontestabile și general acceptate, iar oficial recunoscute și promovate ca directive strategice. Așa, de exemplu, Declarația Grupului G-7 „Science 2020. Cercetarea fundamentală“ pornește de la constatarea că dezvoltarea cunoștințelor fundamentale a contribuit în mod considerabil la rezolvarea provocărilor mondiale și menținerea ca sănătoasă și prosperă a societății. Drept urmare, investiția publică în cercetarea de această natură creează un capital uman și intelectual esențial și îmbogățește societatea în mod considerabil, în special prin noi tratamente și tehnologii ce dau naștere la alte industrii, ridicând în acest fel nivelul de viață mondial. De aceea, recomandarea centrală a organismului mondial e aceea de a restabili și a menține finanțarea publică pe termen lung a cercetării fundamentale, urmărind noi frontiere ale cunoașterii, furnizând conținutul de bază pentru re­zolvarea cu succes a provocărilor socie­tale actuale și viitoare. Făcând apoi apel la un exemplu național, și preferându-l ca model pe cel francez, ca de obicei, să arătăm că la prelucrarea celui de-al doilea mandat, în februarie 2022, asumat sub deviza „Cercetarea fundamentală în serviciul societății“, președintele CNRS, Antoine Petit, anunța două mesaje principale menite să-i guverneze acțiunea viitoare: pe de o parte, că acest tip de investigații rămâne esențial, iar pe de alta, prioritatea a trei obiective: mai întâi asumarea mizelor societale importante și presante, precum schimbarea climatică, inegalitățile educative, inteligența artificială, sănătatea ori mediul, apoi abordarea provocărilor de ordin economic, în special crearea de start-up, de noi laboratoare comune cu întreprinderile și, în fine, perfecționarea ecuației rezultate științifice-decizie. Și aceasta din urmă cu precizarea că oamenii de știință nu sunt chemați să hotărască, ci să furnizeze mijloacele necesare, să explice elementele și consecințele demersului științific și să dea instrumentele de verificare, dacă una sau o altă abordare e rezonabilă sau nu.

4. Una din problemele cruciale ale dilemei care rămâne și cu tendința de a se acutiza este cea a finanțării publice a cercetării, eclipsată tot mai mult de laboratoarele private, cu consecința ineluctabilă ca rezultatele științifice să treacă de la statutul de bun comun la cel de proprietate intelectuală a marilor grupuri transnaționale. Faptul că întreprinderile private fac cercetare fundamentală nu e ceva nou. La începutul secolului al XX-lea, radioastronomia s-a născut în la­­boratoarele Bell din SUA, unde a fost confirmată și teoria Big Bang-ului. Însă se știe că cercetarea fundamentală nu e un scop în sine. Giganții tehnologici americani și asiatici actuali au înțeles că inovațiile de rupturi ale investigațiilor de acest gen sunt cheia prosperității lor viitoare. În 2020, întreprinderile Amazon, Google și Huawei au investit, singure, peste 70 de miliarde de euro în cercetare și dezvoltare (R&D), adică circa o dată și jumătate de cât a fost investiția totală publică și privată în domeniu într-o țară majoră precum Franța! Partea din aceste sume îndreptate către cercetările pe termen lung e suficientă pentru a le dota laboratoarele cu mijloace fără comparație cu cele ale laboratoarelor publice. Se creează în acest fel premisele unei schimbări de paradigmă; tradițional, statele au fost principalii finanțatori ai cercetării fundamentale mai ales după (cel de-) Al Doilea Război Mondial, cu speranța că o mai bună înțelegere a lumii ar avea consecințe sociale benefice. Dacă cercetarea publică mondială ar deveni mâine total eclipsată de laboratoarele private, rezultatele celor mai avansate investigații ar transgresa accesibilitatea generală spre a fi exploatate exclusiv de destinatarii lor și în scopurile dorite de ei. Prin urmare, nu putem ignora faptul că cercetarea publică are drept misiune producerea de cu­­noștințe pentru binele comun și a le face accesibile fiecăruia. În ultimele decenii, guvernele au subestimat în mod sistematic importanța investițiilor în cercetare pentru suveranitatea tehnologică a statelor membre, în special, și a Uniunii Europene, în general.

Mircea Duțu – profesor universitar

Articolul integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33