Cercetarea și învățământul constituie două activități specifice omului, fundamentale, în complementaritatea lor, pentru dezvoltarea societății pe tot parcursul istoriei sale. Validarea calității lor este dependentă de tipul de cunoaștere, afirmat epistemologic și social în epoca modernă și postmodernă (contemporană). În prezent, trebuie evidențiată și analizată, în mod special, „condiția postmodernă a cunoașterii“ realizată prin cercetare științifică și comunicată pedagogic prin învățământ, „în epoca numită postindustrială“, care inițiază „cultura societății informaționale“, lansată după anii 1960-1970 (vezi Jean-François Lyotard, La condition postmoderne. Rapport sur le savoir, Editions de Minuit, Paris, 1979; Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii, trad. Editura Babel, București, 1993).

Epocile istorice, modernă (industrială) și postmodernă (postindustrială, contemporană) promovează și dezvoltă cunoașterea științifică, devenită obiect și produs al cercetării și resursă principală a mesajelor pedagogice elaborate și comunicate didactic la nivel de în­vățământ primar, secundar și superior (universitar).

Legitimarea cunoașterii științifice este realizată în funcție de modelul propus, predominant: a) narativ, în epoca modernă; b) epistemologic, orientat pragmatic, în epoca postmodernă (contemporană). Ambele modele confirmă specificul cunoașterii științifice, argumentată prin enunțuri elaborate la nivel de concepte fundamentale care fixează „matricea disciplinară“ a do­meniului. Validarea oricărei științe este realizată, astfel, pe baza conceptelor sale fundamentale, articulate între ele în cadrul teoriilor generale ale domeniului, susținute logic și epistemologic prin trei categorii de enunțuri: denotative, prescriptive și pragmatice.

Enunțurile denotative sunt construite la nivel de concepte fundamentale care definesc obiectul de studiu specific al științei respective. În pedagogie, avem în vedere conceptele fundamentale care definesc obiectul de studiu specific (educația, instruirea) în cadrul construit epistemologic de teoriile generale ale domeniului: teoria generală a educației (promovată istoric sub formula de fundamentele pedagogiei) și teoria generală a instruirii (afirmată istoric în formula de didactica generală).

Enunțurile prescriptive sunt construite la nivel de concepte fundamentale care definesc normativitatea necesară pentru ordonarea obiectului de studiu specific al științei respective, desfășurat la nivel de sistem și de proces, de activitate de bază și de acțiuni subordonate aces­teia în context determinat istoric. În pedagogie, avem în vedere conceptele fundamentale care definesc principiile generale, specifice și operaționale care ordonează sistemul și procesul de proiectare și realizare a activității de bază (educația, instruirea) și a acțiunilor subordonate acesteia: elaborarea – comunicarea – valorificarea mesajului pedagogic, la nivelul educației; predarea – învățarea – evaluarea, la nivelul instruirii. Construcția normativității la nivel superior, prin axiomele și legile educației și ale instruirii, inclusiv ale proiectării curriculare a educației și a instruirii (la toate nivelurile sistemului și ale procesului de învățământ), rămâne o problemă deschisă care solicită resursele superi­oare ale cercetării pedagogice fundamentale, istorice și teoretice.

Enunțurile pragmatice sunt construite la nivel de concepte fundamentale care definesc acțiunile eficiente necesare în cadrul activității de bază care constituie obiectul de studiu specific al fiecărei științe, ordonat prin normativitatea elaborată. Vizează acele acțiuni legitimate pe baza unor criterii de ordin deontologic, determinate istoric, în funcție de valorile promovate la nivel de sistem în epoca modernă și postmodernă. În pedagogie, avem în vedere conceptele fundamentale care definesc acțiunile integrate în structura de funcționare a educației (elaborarea – comunicarea – valorificarea mesajului pedagogic) și a instruirii (predarea – învățarea – evaluarea), considerate eficiente în funcție de criteriile de evaluare promovate la nivel de politică a educației și a instruirii (învățământului), în acord cu paradigma afirmată istoric (psihocentristă, sociocentristă – în pedagogia mo­dernă; tehnocentristă, curriculumului/curriculară – în pedagogia postmodernă/contemporană).

Cele două modele de cunoaștere – predominant narativ sau epistemologic (orientat pragmatic) – angajează un tip de legitimitate specifică, afirmată istoric pe baza a două criterii: a) construcția enunțurilor, determinată prin „jocurile de limbaj“; b) „natura legăturii sociale“ condiționată de poziția adoptată față de contextul în care se desfășoară activitatea de bază (cercetarea, învățământul) (Jean-François Lyotard, trad. 1993, pp. 24-41).

Legitimitatea cunoașterii științifice este dependentă, în primul rând, de mo­­dul de construcție a enunțurilor afirmate la nivel de concepte fundamentale ale domeniului, elaborate și articulate predominant: a) narativ, în epoca modernă, „prin marile povestiri cum sunt dialectica spiritului, hermeneutica sensului, emanciparea subiectului național sau muncitor, dezvoltarea bogăției“ etc., inspirate din filozofia Iluminismului „în care eroul cunoașterii contribuie la realizarea unui scop etico-politic măreț“ (Ibidem, p. 15); b) epistemologic, în epoca postmodernă, prin „scenariul informatizării“ care evidențiază, chiar cu riscul de a le îngroșa, „anumite aspecte ale transformării cunoașterii și ale efectelor sale, asupra puterii publice și a instituțiilor civile“, abordate pragmatic la nivel global și deschis (Ibidem, p. 25).

Modelul de cunoaștere predominant narativ este persistent în pedagogie, inclusiv la nivelul unor tratate de specialitate incomensurabile, care promovează „marile povestiri“, cu definiții prelungite, descriptive sau ideologizate, greu de in­teriorizat și de valorificat în sens formativ pozitiv/durabil, situate la limita limbajului preștiințific, în care predomină opinia, mitul, metafora, sloganul etc. (Cezar Bîrzea, Arta și știința educației, Editura Didactică și Pedagogică, RA., București, 1995, pp. 32-47; Sorin Cristea, Dicționar Enciclopedic de Pedagogie, volumul I, A-C, Didactica Publishing House, București, 2015, pp. 714-717).

Modelul de cunoaștere predominant epistemologic, angajat pragmatic, este necesar în contextul afirmării pedagogiei ca știință specializată în studiul educației și al instruirii, realizat prin intermediul conceptelor fundamentale care definesc, la nivel superior, de maximă generalitate, abstractizare/aprofundare, esențializare și multifazicitate istorică (sincronică/diacronică raportată simultan la trecut – prezent – viitor) obiectul de cercetare specific, normativitatea specifică, metodologia de cercetare specifică.

a) Obiectul de cercetare specific (educația, instruirea) este fixat epistemologic prin enunțuri denotative, dezvoltate prin conceptele pedagogice fundamentale care definesc: educația, sistemul de educație/învățământ; finalitățile educației, conținuturile generale ale educației, forme­le generale ale educației; instruirea, procesul de învățământ; finalitățile/obiectivele instruirii, conținuturile, formele, metodele, evaluarea instruirii etc.

b) Normativitatea specifică este construită epistemologic prin enunțuri prescriptive, angajate macrostructural – în termeni de axiome și legi, cu valoare de imperative categorice – și microstructural, în termeni de principii cu valoare de imperative ipotetice/condiționale.

c) Metodologia de cercetare specifică este promovată epistemologic prin enunțuri pragmatice, angajate în emanciparea și consolidarea statutului științific al do­meniului – la nivel de cercetare pedago­gică fundamentală istorică și teoretică – și în perfecționarea continuă a activității de bază și a acțiunilor subordonate acesteia, realizată la nivel de cercetare pedagogică operațională, empirică, experimentală, cantitativă și calitativă.

Construcția conceptelor pedagogice fundamentale care asigură „matricea disciplinară“ a domeniului (Thomas S. Kuhn, Structura revoluțiilor științifice, trad. Editura Humanitas, București, 1999), în acord cu paradigma curriculumului, afirmată istoric în societatea postmodernă (contemporană), trebuie realizată pe baza a trei criterii de ordin epistemologic care asigură definirea acestora, prin „reducere/esențializare epistemică“ la nivelul dimensiunii obiective, de maximă generalitate și abstractizare, a realității reflectate: a) sfera de referință generală; b) funcția generală, fundamentală; c) structura de bază.

de Sorin CRISTEA – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.