Prof. univ. dr. Radu Gologan

Sunt un adept convins al faptului că viitorul omenirii, atât pe plan social, cât și material, va depinde în cea mai mare măsură de acel extrem de mic procent al populației care reprezintă inte­ligența excepțională. Din păcate, aproape peste tot în lume, cu excepția poate a unor țări din înde­părtatul orient, învățământul nu pare a ține seama de acest curs al omenirii.
Pedagogii, sociologii, psihologii și adesea dascălii par a înțelege din sintagma la modă peste tot „Învățământ centrat pe elev“ o prioritate abso­lută a metodelor educaționale pentru nivelul mediu și mai ales cel submediu. Evident că acesta trebuie să constituie o prioritate generală în a avea persoane pregătite pentru munca adaptată tehno­logiilor moderne, executanți conștienți zi de zi și capabili să se adapteze repede la schimbări. În același timp, aceștia, marea majoritate a populației, trebuie ca prin educație să reprezinte factorul social de stabilitate mondială înțeleasă și nu ușor de convertit la acțiuni aberante și distrugătoare.
Nu trebuie însă să uităm că viitorul, care, așa cum spuneam, va aparține dezvoltării tehnologiilor moderne în orice domeniu al vieții, are nevoie ca acei tineri cu capacități de evoluție intelectuală ­deosebite să aibă de la începuturile școlarizării lor condiții de pregătire speciale dedicate lor. Iar într-o astfel de abordare, experiența de dascăl dedicat adesea celor cu potențial matematic îmi spune că esențiali nu sunt întotdeauna dascălii sau infra­structura de educație, ci cel mai adesea colectivul format din multe minți excepționale aflate în interacțiune zi de zi.
Sigur că poate nu este exemplul ce poate fi urmat oriunde, cel al Chinei este extrem de interesant și cu consecințe deja majore în lumea tuturor științelor și chiar a artelor. În China, de două decenii există în marile orașe, cu precădere în Beijing și Shanghai, școli în care copiii testați ca excepțional dotați intelectual sau artistic au parte de o educație adaptată structurii lor mentale. Asta face ca de ani buni China să domine competițiile internaționale ale elevilor și studenților la mate­matică, fizică, informatică, științe și în ultima vreme muzică. Ca să nu mai vorbim că sunt situații în care elevi chinezi sunt invitați ca bursieri în școli ameri­cane sau canadiene, aducând medalii impor­tante acestor țări.
România anilor ’70 a trecut printr-o astfel de experiență, iar rezultatele extraordinare se văd azi în toată viața științifică și culturală. Între anii 1969 și 1975, aproape în fiecare oraș important, la inițiativa profesorului Malița, ministrul învăță­mântului atunci, au fost organizate clase numite speciale, de matematică, fizică, filologie-istorie, cu elevi descoperiți cu posibilități excepționale în toate localitățile județelor. Un exemplu: clasa de fizică pe care am absolvit-o în 1971 la Brașov a dat un academician și peste zece profesori universitari răspândiți azi în multe colțuri ale lumii, iar ceilalți sunt excepționali reprezentanți ai intelectualității.
Cum regimul comunist nu iubea excelența, aceste structuri educaționale au fost curând elimi­nate și înlocuite cu un sistem zis de excelență, dar egalitarist. S-a ajuns până acolo încât se vorbea de cercetare științifică până și la școli submediocre.
Anii ’90 au adus periodic puncte de vedere diferite despre sistemul românesc de învățământ, dar, evident, factorul politic a făcut în continuare ca promovarea educației speciale pentru cei super­dotați să nu fie acceptată ca fiind o compo­nentă a structurii educației românești.
Printr-un ordin de ministru, în anii 2000, Ministerul Educației, Tineretului și Sportului a înființat o structură de tip struțo-cămilă, pentru atragerea în programe speciale a tinerilor dotați. Dacă citim așa-zisele metodologii de organizare, realizăm că cei care le-au alcătuit nu au înțeles ce înseamnă o pregătire specială adresată minților de excepție. Printre multe alte afirmații îmbrăcate în fiorosul limbaj de lemn se vorbește și despre centre de excelență la școli tehnologice. Dacă ne uităm la acestea prin prisma rezultatelor la bacalaureat, realizăm absurditatea. Pregătirea de excelență tre­buie raportată la procentul de 1-2 la mie de copii excepțional dotați după statisticile mondiale.
În plus, cu câteva excepții, deși metodologia prevedea o structură birocratică cu mulți directori peste tot în țară, aceste așa-zise centre au funcționat doar în câteva județe, singurele realizări cu adevărat importante fiind acolo unde au fost finanțate din surse locale, sau, în ultimii ani, de structuri private, cum este acea fundație + consorțiu construită de o mare companie românească de vânzări online împreună cu o importantă bancă, acestea finan­țând masiv pregătirea și premierea la matematică, fizică și informatică în peste zece centre din țară.
Cred că reiese ușor ceea ce doresc să spun în concluzie: nu întâlniri de weekend cu copiii excep­țional dotați pentru câteva ore, cu câteva lecții, adesea teoretice, își doresc elevii și sunt deter­minante pentru viitorul clasei de elită a României. Trebuie școli, câte una în fiecare regiune formată din județe vecine, finanțate eventual și din fonduri private, cu clase în care la toate obiectele de studiu elevii să fie colegi, indiferent de obiectul de care sunt pasionați, dar evident cu dascăli de excepție angajați pe baza experienței dovedite și cu programe suplimentare „centrate pe elev“. Zece minți deosebite fac împreună de o sută de ori mai mult decât una de zece ori mai inteligentă.