Voi dedica în parte însemnările din rubrica de faţă şcolilor din Constanţa (gimnazii şi licee!) care au sărbătorit impresionant, începând cu 27 noiembrie, Centenarul. Afirmaţia mea poate stârni nedumerire, în condiţiile în care nu cred că a existat vreo unitate şcolară din România care să nu marcheze, mai mult sau mai puţin inspirat, momentul Centenarului. Dar şcolile constănţene, dincolo de entuziasmul şi bucuria unei celebrări, au beneficiat şi de un site (Școala constănţeană)  administrat de Simona Anghel, ziarist la ziarul local Ziua, activităţile lor fiind consemnate aici şi devenind un loc de interes, aproape viral,  pentru mii de elevi şi părinţi. Numărul şcolilor ale căror evenimente au fost postate pe site este impresionant, iar enumerarea lor ar ocupa jumătate din spaţiul însemnărilor de faţă. Voi spune doar că începând cu gimnaziile constănţene Mihail Viteazul sau Gh. Ţiţeica şi ajungând la şcoli modeste precum Școala Gimnazială Iuliu Valaon, Nisipari, sau Școala Generală Nr. 1 Târguşor, ori chiar Școala Gimnazială Tuzla, sărbătoarea a continuat la  liceee precum Mihai Eminescu, G. Călinescu, Carmen Sylva şi la colegii al căror prestigiu trece nu doar dincolo de hotarele judeţului, ci şi ale ţării, precum Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân – vezi premiile obţinute – colegiu membru în Alianţa Colegiilor Centenare din România. De altfel, şcoli din mai toate localităţile judeţului sunt menţionate în site-ul Școala constănţeană: din Năvodari, Medgidia, Mangalia etc.
Urmărind postările de pe site-ul Şcoala constănţeană, o imagine policromă, emoţionantă şi semnificativă  se constituie, secvenţă după secvenţă, prin fotografii sau videoclipuri, generându-se,  astfel, sentimentul că Centenarul poate fi pentru această generaţie (generaţie aflată acum pe băncile şcolii!) un moment nu doar de recuperare a unei istorii semnificative în mai multele momente ale devenirii sale, ci şi de întărire, afirmare a ideii de apartenenţă la un etos, de conturare a unei identităţii. Şi, poate, nu doar pentru această generaţie!
De altfel, sărbătoarea Centenarului s-a constituit într-un fel de examen pentru o lume românească aflată, cum se poate vedea cu ochiul liber, sub zodia dezbinării. Mai mult, se vorbeşte frecvent, şi nu fără temei, de mai multe Românii, căci societatea românească cunoaşte dinamici specifice şi diverse: o generaţie e europeană deplin, în vreme ce altele caută în trecut un punct de referinţă. Nu-mi voi permite  să judec eu aici dacă, în ansamblu, acest aşa-zis examen a fost trecut de 1 Decembrie, măcar şi la limită. Este sigur totuşi că, având în minte evenimente precum cele de la Constanţa, o bună parte din noi am reuşit să trecem dincolo de cotidian şi să simţim momentul ca fiind unul cu relevanţă istorică, şi chiar de meditaţie.
Când redactez aceste rânduri, aerul sărbătoresc este încă dominant, patimile omeneşti ale politicienilor părând a fi, cel puţin pentru un timp, lăsate deoparte, sau măcar puse în surdină. Şi totuşi, undeva, ceva a fost (nu se putea altfel?!…) sub exigenţele momentului, născând contrarietăţi, nedumeriri, chiar dezavuare energică. E vorba de filmul (documentar, de promovare?!…) făcut sub egida Guvernului României, cu ocazia Centenarului şi care a primit probabil cele mai multe voturi negative din ultima perioadă, dintre filmele care ciculă pe YouTube. Am văzut şi eu filmul şi nu mi-a venit să cred. L-am revăzut, dar impresia iniţială nu s-a schimbat fundamental. Am citit şi comentarii şi aproape toate convergeau spre aceleaşi caracteristici: improvizaţie, grabă, lipsă de viziune, analfabetism cultural, penibilitate chiar. Imaginea de ansamblu sugerată este una de peliculă mai mult decât modestă, realizată „la plesneală“, cum se exprima cineva, mai firească pentru un oraş de provincie. Dar cum filmul nu voia să fie aşa ceva – ceea ce i-ar fi scuzat, în parte, nereuşitele –, el pune Guvernul (pe autorii lui!), Ministerul Culturii, în special, într-o lumină proastă, confirmând astfel parcă multe dintre judecăţile critice sau rezervele cu care e însoţită frecvent funcţionarea actualului Executiv.
Sigur, poate n-ar trebui să dramatizăm/să dramatizez, dar, vrem-nu-vrem, momentul Centenarului a fost/este unul special, unul în care românii ar fi trebuit să se recunoască dintr-o răsuflare în acest film, cu identitatea lor culturală şi istorică. Mai ales în acest film!… Or, exact asta nu s-a prea întâmplat. Filmul are ceva fals în el, un aer vădit de „formă fără fond“. Textul acestuia este unul al clişeelor ieftine, care amintesc de o propagandă vetustă, nefericită şi depăşită… Clişee, pe care nu credeam să le mai auzim, „patriotice“ probabil, în  gândirea autorilor, sunt „reabilitate“ în acest film. Dar poate că până şi aceste clişee şi-ar fi avut rostul lor dacă filmul oferea şi o imagine despre ce este cu adevărat România. Adică România profundă! O să mi se spună că nu acesta era scopul filmului, finalitatea lui fiind mai degrabă una… publicitară. Dar dacă lucrurile stau aşa, şi filmul nu trebuia să vorbească nici despre sacrificiile neamului acestuia în Primul Război Mondial, nici  despre regalitate ca punct de referinţă al României moderne, atunci cu atât mai grav: fiindcă nimeni, oricare ar fi fost scopul, finalitatea urmărită,  nu ar fi trebui să facă din maginea unei ţări un produs aflat la marginea kitschului!…
N-aş vrea însă ca rândurile de faţă să semene cu o condamnare, cu o punere la zid  a ceva ce poate nici eu nu am înţeles suficient. Tehnic vorbind însă, şi nu doar tehnic, vizionând filmuleţul, nu m-am ales cu nimic. Imaginile se derulează prea repede, vocea este una vag entuziastă, mai degrabă nepotrivită – preferam un text scris! –, selecţia elementelor semnificative păcătuieşte în bună măsură prin ceea ce s-ar putea numi naivitate artistică.
Însă ceea ce mi se pare şi mai important, în toată această discuţie, dincolo de orice prejudecăţi/judecăţi de valoare asupra unei pelicule oarecare, dar care nu trebuia să fie deloc oarecare,  este dacă în momente anume ale istoriei ne mai putem folosi cum trebuie cultura pentru a ne afirma o identitate de neam şi de ţară. Fiindcă dacă nici cu asemenea prilejuri marile valori ale acestei ţări nu sunt reamintite şi nu pot fi integrate cu uşurinţă într-un scenariu, din motive care, parţial, ne scapă, atunci nimic nu trebuie să ne mai mire din ceea ce se întâmplă în lumea de azi, dar şi în cea de mâine, în care cuvântul de ordine este „schimbarea“. Când noi înşine uităm cine suntem cu adevărat, (sau nu mai suntem în stare să „explicăm“ cine suntem!), atunci preţul schimbării va fi pentru noi unul greu de imaginat.
P.S. Iată şi două comentarii (unul extrem de argumentat, dar nu voi reproduce aici lunga listă de argumente care vorbesc despre inexactităţi şi… manipulări asociate „filmuleţului“), provocate de vizionarea peliculei: „328 de aprecieri  şi 829 de dislikuri – inventarul aprecierilor și dezavuărilor era făcut joi 29 noiembrie! O  propagandă fără conţinut, din care lipsesc cu desăvârşire oamenii acestei ţări, oamenii care merită, într-adevăr, să fie evocaţi (regii și regalitatea, oamenii politici ai vremii aceleia, oamenii obișnuiti și eroii noștri care au murit în conflagraţii etc). Cu ce se deosebeşte acest film de propaganda din anii ’80 ? (R.C.) „Clipul pare făcut de cineva semidoct, cineva care s-a documentat citind doar articole de ziare, tabloide și bloguri naționaliste. (…) Este plin de inexactităţi propagandistice, imorale şi mitocăneşti.“ (I.N.) Şi autorul (acesta!) dă o listă întreagă de asemenea inexactităţi, iar unele dintre ele sunt, într-adevăr, de ordinul  evidenţei!…)
P.P.S. 1 Decembrie a fost un prilej pentru secretarul de stat pentru învăţământ preuniversitar, Ionel Florian Lixandru, de a posta, în nume propriu, pentru oamenii şcolii, un „altfel“ de mesaj. Gestul pare a-şi avea sursa într-o nevoie de a ieşi din clișee şi de a introduce o anume autenticitate în mesajul public! E ceea ce i-ar trebui din plin şi instituţiei în ansamblu, adică Ministerului Educaţiei.
Adrian COSTACHE