Ideea de model. O privire înapoi în memoria afectivă
Secolul trecut a lăsat în urmă habitudini și mentalități pe care, astăzi, cu greu ni le-am mai putea închipui ca fiind curente, normale și posibil a fi răspândite, într-o lume – profund divizată, dar globalizantă în centrele ei de putere și dominație – cum este cea în care trăim.
Bunăoară, într-un colț sud-estic european, așa cum era, până nu demult, țara noastră, alături de vecinele ei din ceea ce se numea, pe bună dreptate, lagărul socialist, dacă intrai într-o fabrică sau într-o uzină, într-un liceu sau într-o tipografie, într-un combinat sau în sediul unei cooperative agricole de producție (faimoasele „C.A.P.“-uri), te întâmpinau, încă de la primul pas, panouri, mai mici sau mai mari, în care oamenii muncii apăreau în fotografii uniforme ca dimensiuni și unghiuri de perspectivă (semi-profil sau frontal), mai mult, mai puțin sau deloc zâmbitor imortalizați în fața aparatului fotografic. Dedesubtul sau deasupra buchetului de fotografii se scriau în tuș, cu litere mari, de mână sau tipărite, având o culoare, de regulă, roșie, care evidenția lămurit sensul panoului, cuvintele: OAMENI ȘI FAPTE CU CARE NE MÂNDRIM. Sau: COLEGII NOȘTRI, EROII CU CARE NE MÂNDRIM. Sau: URMAȚI EXEMPLUL LOR.
În anii în care efectuam practica productivă (cum se numea atunci, uneori și „în producție“), în toate clasele de liceu – îmi amintesc, cel mai bine, de vremea când mergeam, în clasa a XI-a și a XII-a, două săptămâni pe trimestru, zi de zi, la fabrica „Electromagnetica“ de pe Calea bucureșteană a Rahovei –, panoul de la intrarea în întreprindere (aici, în marea fabrică), de un metru pe un metru înălțime-lățime, adăpostea snopul bogat de fotografii sub lozinca mobilizatoare CINCINALUL ÎN PATRU ANI ȘI JUMĂTATE – OBIECTIVUL COLECTIVULUI NOSTRU.
Puțină vreme după aceea, reîntors din stagiul militar obligatoriu pentru absolvenții de liceu admiși în învățământul superior (stagiu efectuat în unitățile militare unde soldații și gradații meritorii erau scoși în evidență prin aceleași panouri incitante și mobilizatoare, de dimensiuni, însă, mai reduse, pe care scria AȘA DA, FOARTE BINE LA TRAGERI, iar pe cealaltă coloană, antinomic și imperativ, AȘA NU, fotografiile înfățișând, contrastant, cazurile de rezultate slabe în evaluarea fizică și militară și diverse alte cazuri, de indisciplină), am fost uimit să constat continuitatea tradiției până și la nivelul cel mai înalt al studiilor, pe care le dorisem cu ardoare în ultimii doi ani de liceu. Astfel, la etajul trei al facultății noastre filologice (care a cunoscut diverse denumiri de-a lungul deceniilor postbelice, situată fiind în inima – prefer această referință anatomică celei tradiționale paremiologic – a târgului), se afla un mic, de data aceasta, panou, cu fotografii pe măsură, minuscule, ca „de buletin“, dar cu o arcadă de litere mari: FRUNTAȘI LA ÎNVĂȚĂTURĂ. Era vorba, desigur, de studenți. Tabloul fruntașilor la învățătură, din a doua parte a acelor ani șaptezeci ai studenției mele, nu l-am uitat nici astăzi. Atât de mult s-a întipărit în memoria mea afectivă, încât aș putea și acum să dau câteva nume de foști colegi prezenți pe panou.
Școala românească de acum 50-60 de ani, asemenea întregii societăți, care o găzduia în plină eră ideologică marxist-leninistă, propunea și ea, foarte concret și direct – și anume, la „locul de muncă“ –, indiferent că era vorba de copii ori de oameni în toată firea, modele cât se poate de concrete.
Ideea de model a străbătut, de altfel, ca un fir roșu (cum se și spunea în acele vremuri, foarte frecvent), întregul peisaj ideologic românesc. Omul nou, „constructor“ al „societății socialiste multilateral dezvoltate“ – paradigmă arhetipală a unei astfel de societăți – era, prin însăși natura sa ontologică, nu doar un simplu exemplu, care trebuia urmat de toți, fiecare străduindu-se să atingă, asimptotic, perfecțiunea în eforturile sale de autoperfecționare, ci și un model, superior și aproape abstract, cel mai important în „edificarea“ noii societăți. Or, trecerea de la modelul abstract al omului nou la cazurile foarte concrete de tovarăși aflați în lupta pentru „construirea“ acelei societăți (care, și ea, nu putea fi una ideală, ci, dimpotrivă, una foarte concretă) se putea realiza tocmai și numai prin intermediul omului real, al celui de zi cu zi, aflat lângă tine și în fața ochilor tăi. Fotografiile cu rol mobilizator de pe panouri îți aminteau în permanență că un astfel de om nu există doar în proiecție ideală și deziderabilă, ci și foarte material, fizic, în carne și oase, el privindu-te și de pe culoarele unității de producție în care, după caz, intrai, dar și din fotografiile expuse cu mândrie pe un panou stimulativ al „întrecerii (socialiste) în muncă“.
Deceniile s-au scurs inexorabil și inevitabilul, ca urmare a gravelor inadecvări între forma conținutului ideologic și realitatea, vizibilă cu ochiul liber, a vieții cotidiene, s-a produs. Posturile clandestine de radio și antenele TV de captare a canalelor străine vecine („ungurii“, „bulgarii“, „sârbii“, „rușii“), produsele uzuale de origine internațională (de pildă, blugii, țigările, săpunurile, aparatele și casetele video), circulând la fel de clandestin, în maniera clasicei contrabande, pe tot teritoriul național și înlocuindu-le pe cele românești, destinate exclusiv exportului și intrării de valută forte (dolari) în țară, în sfârșit – ca să nu prelungim enumerarea… – „fuga“ masivă și „rămânerea“ mai ales a elitelor intelectuale ale societății în străinătate, sub orice formă (de la ascunderea în boxe a membrilor unei celebre formații rock până la refuzul, extrem de periculos și nociv ca putere a exemplului, de a se mai întoarce în țară al celor plecați la un congres sau conferință, oriunde pe harta lumii) au demonstrat – desigur, și pe multe alte căi, pe care le-am lăsat deoparte – absurdul și aberantul ideii de om nou, „constructor“ angajat, trup și suflet, în lupta pentru o nouă orânduire socială în lume.
Societatea, cu adevărat nouă – și nu doar la nivel declarativ –, născută, în acest colț sud-estic european, cu prețul asasinatelor din decembrie 1989, s-a reîntors, după decenii de înregimentare ideologică, în matca evoluției, fie și contorsionate, dar libere, a lumii, a istoriei ei. Chingile ideologice au dispărut, dar urmele lor se mai văd și astăzi. Căci mentalitățile și habitudinile de care vorbeam la început nu se pot lepăda cu aceeași ușurință, cum se întâmplă în cazul frâielor care dirijează politic o societate prizonieră a lor. Poate nu este un lucru întru totul rău: pentru că, astfel, mentalitățile, înrădăcinate colectiv, generând habitudini comportamentale și atitudinale instaurate de o tradiție mai mult sau mai puțin recentă (bolșevismul sovietic, de pildă, a dominat fosta Rusie țaristă – plus anexiunile ulterioare – aproape un secol), pot avea, în anumite cazuri, și partea lor bună. Sau, cel puțin, își verifică anduranța, dau proba valabilității lor, tocmai în confruntarea cu noile realități. Nu vorbeau marxiștii, de fapt întreaga gândire de stânga, de lupta dintre vechi și nou?
Școala ca model…
Dintotdeauna, școala s-a aflat, în sânul oricărei societăți, la răscruce de vânturi. De înfruntări și ciocniri de furtuni, aș spune mai degrabă.
Ideea de model a existat oricând, în orice formă de școală care a apărut în Istorie, tot așa cum aceeași idee a existat și în afara școlii, între oameni în general. La fel ca alte realități permanente și durabile de-a lungul și de-a latul Istoriei, precum ideea de întrecere, de competiție, de luptă, de înfruntare și confruntare: între indivizi, grupuri, colectivități, popoare, națiuni. Așadar, ideea de model reprezintă una dintre constantele mentale universale ale societății, iar școala nu i se putea sustrage.
Școala însăși a întruchipat, vreme de secole și milenii – am putea spune, de când datează existența ei în formele minimale de organizare a societății –, această idee de model. Este, repet, o constantă a existenței umane ca atare, individuale și colective, a aspirației acesteia către idealul de perfecțiune a cunoașterii. Vorbim de școlile marilor maeștri în Antichitatea clasică – un Pythagoras, un Zenon din Elaia (Elea), un Platon, un Aristoteles, nenumărați alți filosofi, dar și oratori și retori, juriști, arhitecți, matematicieni și fizicieni, teologi ș.a.m.d. –, dar vorbim și de școli ca instituții, din aceeași Antichitate, împreună cu Evul ei subsecvent, până în zilele noastre.
Școala a oferit modele și a produs cele mai durabile modele. Care au traversat timpul și spațiul și care au rămas neșterse. Vreau să spun, capabile nu doar să formeze cariere și să pregătească intrarea tânărului în activitatea socială și profesională, ci să și influențeze destine, vieți. Este un proces continuu și congruent cu însăși misiunea fundamental educațională, id est formativă, a școlii oricărui timp. Inclusiv al celui de azi.
Între școală și societate, prin sau fără verigi intermediare, precum familia sau, la modul general, „aparținătorii“ (în terminologie specifică, juridică și administrativă), comunicarea școlii cu societatea și a societății cu școala s-a realizat, întotdeauna și din totdeauna, pe o cale directă: aceea a contactului social, impus de prezența fizică a beneficiarului educației – preșcolarul, elevul, studentul, cursantul (postliceal, postuniversitar, postdoctoral, inclusiv beneficiarul educației permanente și al perfecționării profesionale) – în cadrul material al unității de învățământ sau, mai cu seamă în ultimul deceniu și jumătate (cu o intensitate a ultimilor ani atingând apogeul, impusă de izbucnirea și răspândirea focarelor pandemice), în cadrul virtual al dialogului didactic, pe o cale intermediată tehnologic și informatic, respectiv a platformelor de videoconferință.
Spre deosebire de toate epocile anterioare, din era contemporană și chiar din aceea a modernității, beneficiarul de azi al educației instituționalizate resimte nevoi de comunicare mult mai adânci decât în trecut. Paradoxal sau doar în aparență așa, de la o vârstă, cum se spune, fragedă – aceea a școlii inițiale, primare și gimnaziale în cazul țării noastre –, copilul, apoi, în continuare, adolescentul, tânărul (elev, student etc.) nu mai este, astăzi, satisfăcut doar de modelul cunoașterii oferit de școală, prin sistemul ei (care îi apare prea tradițional și cu totul uzat) de învățământ și educație. El resimte, din ce în ce mai acut, și alte nevoi de cunoaștere, de deschidere a propriei comunicări și către alți factori de transmisie a cunoștințelor, decât profesorul și familia, iar învățătura propriu-zisă nu mai apare, pentru el, ca ținta supremă a prezenței sale în micro–nucleul căruia îi aparține.
Adăugăm și apariția, decisivă prin mutațiile produse la nivelul comunicării, a tehnologiei informației. Transmiterea și receptarea acesteia din urmă elimină veriga umană. Dialogul se convertește într-o căutare pe și în aparate, cel mai simplu de utilizat și cel mai răspândit fiind telefonul mobil, dotat cu puteri „inteligente“, „(super)performante“, care pun în umbră forța umană a educației, una limitată în spațiu și timp, așadar forța de transmitere și comunicare a profesorului. Paradoxul de care vorbeam puțin mai sus constă în faptul că tânărul (folosim termenul cel mai generic), cu cât vrea să afle mai mult, să știe, să cunoască, să comunice în mediul lui educațional și extra-educațional și să „socializeze“ în și prin actul de comunicare, cu atât se izolează mai mult, cufundându-se în lumea celei mai înșelătoare comunicări: aceea virtuală. Beneficiarul așa-numitei TIC („tehnologia informației și comunicării“) tinde să devină marele singuratic de azi. Un însingurat în mijlocul a mii, zeci, sute de mii de alți însingurați la fel ca el.
…sau Internetul ca model?
Telefonul, cu precădere – în fapt, întreaga tehnologie informatică pusă în operă de calculator și de aparatura electronică înrudită –, tinde a deveni, acum, furnizorul cel mai răspândit de educație rapidă, de formare diversificată în sensul cel mai larg. Este noua realitate a zilelor noastre și nu trebuie sub nicio formă să o ocultăm sau, și mai rău, să o neglijăm. Dintre multiplele cauze ale acestei puneri în umbră a factorului uman, în realitate și de fapt esențial și de neînlocuit în educație, ne vom opri, pe scurt, doar asupra uneia singure.
Poate că, luând lucrurile așa cum sunt, dar abordând ansamblul chestiunii și din unghi psihologic, tânărul de astăzi nu mai are nevoie de modele. El știe că școala îi oferă așa ceva, de secole și milenii. Dorește, de aceea, (alt)ceva nou. Vrea să afle și opinii, nu doar teorii, premise, demonstrații și teze. Vrea să spună și să (i) vorbească și despre multe alte lucruri, pe care școala în mod curent ori nu i le oferă, ori despre care ea vorbește mai puțin sau deloc. Tânărul contemporan vrea să comunice para-instituțional, dar în sânul unei micro-colectivități configurate în interiorul școlii, al clasei, grupei etc. În ace-lași timp, tânărul de azi este avid să comunice și în afara grupului, cu necunoscuți de aceeași vârstă sau chiar fără vreo limită de vârstă, apropiată ori nu.
Așadar, nou apărutele generații școlare și extrașcolare au nevoie mai puțin de modele ale cunoașterii, apodictic transmise prin intermediul instituției școlii, cât, mult mai mult, de opinii care să le transmită informații capabile să le influențeze viața de zi cu zi, să le transforme propriile habitudini și convingeri, asimilate instituțional-familial, în stimuli ai schimbării. În plus, Internetul le oferă posibilitatea aflării și discutării, pe grupuri, forumuri, platforme etc., a unui conglomerat inimaginabil de vast de informații greu clasificabile, dar de un acces extrem de facil, de la cele sportive și despre posibilitățile de distracții în timpul liber, licite sau nu, legale sau nu, până la intimitatea sexualității, în varii forme și imagini.
La ce ar mai fi nevoie, deci, de modele? Și pentru ce? Informația domină și acaparează totul. Tânărul dorește să fie influențat și se lasă influențat în acest sens. Nu modelul în și pentru viață și cunoaștere, ci influențatorul (engl. influencer) pare să conteze și contează cu adevărat, în opinia lui. Începem să trăim într-o eră a influențării, nu a formării, câtă vreme educabilii nu către sursele cunoașterii și potențialele modele în viață se îndreaptă acum, cu predilecție sau în mod absolut, ca odinioară, ci către părerile celorlalți, care se situează și sunt prezenți nu în spațiile reale și fizico-biologice ale familiei și școlii, ci pe coordonatele infinit virtuale și inepuizabile ale mediului electronic.
Un nou „model“? „Modelul“ virtual? Dar câtă legătură mai are el cu realitatea și cu adevărul? Și ce căi deschide un astfel de „model“ către cunoaștere? Este Internetul, în formatul rețelelor globalizante, o sursă de cunoaștere, fie ea empirică și haotică? Sau, mai curând, așa cum ni se înfățișează din ce în ce mai mult în zilele noastre, o formă de para-cunoaștere și para-educație? Prin așa-numitele „rețele“, care acaparează comunicarea actuală, înaintăm către o societate nu a cunoașterii, ci a aproximării cunoașterii. O societate a pseudo-cunoașterii, a influenței.
Cine este și cine rămâne cel mai puternic „influencer“?
S-au desfășurat, în ultimele două-trei luni, concursuri profesionale la cel mai înalt nivel internațional, pentru elevi și studenți. Dintre acestea, aș menționa olimpiada internațională de limbi moderne aplicate, destinată studenților specializați în domeniu, olimpiadele internaționale de matematică, de informatică și de lingvistică, pentru cei mai valoroși elevi în respectivele domenii. De acolo, studenții și elevii români se întorc, de fiecare dată, asemenea sportivilor participanți la Jocurile Olimpice (cazul celor de la Paris, de anul acesta), întotdeauna, cu o salbă de medalii, din care strălucesc multe de aur.
Stăm să ne gândim un pic și să ne întrebăm.
Oare de ce fel de influenceri (ce soi de și cât de mulți hibrizi lexicali bizari înghite, în zilele noastre, pe nemestecate, limba română!) au nevoie astfel de tineri? Să le spună ce lor: cum să se îmbrace? unde să-și găsească cel mai atrăgător și cel mai accesibil partener? ce jocuri de ultimă oră bântuie internetul? care cluburi sunt cele mai frecventate și mai cool? Personal – și nu am senzația că mă înșel –, astfel de tineri, pe care îi putem numi, fără teama de a greși, modele autentice de performanță, de la cea intelectuală până la, de pildă, cea sportivă (căci nu-i uităm nici pe marii performanți, tineri și foarte tineri, din sport), am toată convingerea că nu au nevoie și nu este nevoie să fie influențați. Dimpotrivă. Ei sunt cei care îi influențează pe ceilalți. Le pot schimba, cum spuneam, propriile trasee, biografice și profesionale, universul mental și psihologic, destinele și viețile, cum zice o sintagmă coborând din ani îndepărtați de prezent.
Iar pe ei, pe tinerii de excepție prin performanțele lor, cine i-a influențat? Unde s-au format ei? De unde au pornit, pentru a ajunge unde au ajuns?
Cred că rândurile mele de azi abundă în întrebări, care pot deveni, de la un moment dat încolo, oțioase. Cu atât mai mult cu cât răspunsul (nu aprioric cunoscut, precum în retorica clasică, ci tot de la un moment dat încolo) poate fi găsit și dat, totuși, cu destulă ușurință.
Școala – bună, mai puțin bună sau de-a dreptul nemulțumitoare în ansamblul ei, fiindcă este, în continuare, generatoare, în felurite cazuri și moduri, de nedorite scandaluri, de la nivelul creșelor și al grădinițelor până la mediul universitar, pe ambele paliere, public și privat – este și rămâne cel mai bun influencer.
Performanții, „performatorii“ de azi (cum vrem să le spunem celor mai buni dintre cei mai buni elevi și studenți) tot în școală, în aceeași școală românească de azi (sau de ieri) s-au format. Nu în mediile de „influențare“, nu accesând link-uri pentru a cere sfaturi și păreri, pe care și le pot forma și dobândi, desigur, și singuri. Și performanții au nevoie, firește, de un sfat, de o părere, de o informație pe care școala nu ți-o dă, întrucât scopurile ei esențiale sunt de ordin educațional, formativ, nu informativ. Dar la performanța pe care o visăm cu toții, părinți, rude, familie, prieteni, se ajunge tot prin școală, nu prin, pe și în rețea.
Unul dintre „secretele“ mult-doritei reforme a învățământului și educației în România postdecembristă (reformă clamată cu multe note utopice în proiecția sa recurentă din tot intervalul cuprins între anii 1990 și 2024) ar putea fi tocmai ideea de influență. Profesorul, cadrul didactic la modul cel mai general terminologic, poate deveni și influențatorul tinerelor generații care îi trec prin mână. Un influențator mai mult sau mai puțin eficace, în măsura în care le va oferi tinerilor posibilitatea de a comunica deschis cu el, acolo, la școală, nu pe calculator, pe site-uri și cu link-uri. Unele site-uri mănos și stupid plătite de „beneficiari“, când viața non-virtuală și, mai ales, școala deschisă (în sensul celebrei sintagme anglo-americane open mind) îți oferă, prin dialogul didactic efectiv și real, cunoaștere, consultanță și, în mod esențial, trasee educaționale fără plată, fără mult hulitele taxe.
Revenim la și încheiem cu ideea de bază a prezentului articol.
Școala este și rămâne cel mai puternic influencer. Dar cu o condiție fundamentală. Să ofere celor care o frecventează, prin fiecare cadru didactic implicat, fără excepții (acestea deschid cazuistici pe cât de nedemne, pe atât de periculoase), exemple de bune practici, pe care nu vom ezita să le numim, ceea ce și sunt: modele.
Liviu FRANGA – profesor universitar
Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului
