Cei care vor „eventual” învăţătură

După mai multe succese internaţionale obţinute în serie de elevii noştri olimpici la o diversitate de discipline (dovedind învăţătură de carte la nivel foarte înalt), în plină forfotă generată de evaluare a competenţelor la unele clase din ciclurile şcolii obligatorii (verificarea învăţăturii de carte şi a aplicării la nivel uzual) şi la vremea acelei părţi a bacalaureatului dedicate atestării profesionale şi evaluării competenţelor (învăţătură de carte convertită în ceva practic), recepţionez o dezbatere (care, deduc, se voia cu largă adresare) pe tema inutilităţii învăţăturii dobândite prin şcoală. Sigur, ca orice dezbatere, şi aceasta poate fi ignorată ori băgată în seamă fragmentar sau întru totul, în virtutea libertăţii oricui de a se pronunţa despre te miri ce. Dacă ciulesc urechile într-o anumită măsură, este pentru motivul că participanţii dau de înţeles că ştiu ei ce ştiu când vorbesc despre şcoală cu atâta siguranţă, în sensul că deţin competenţe tocmai în orientare, formare, opţiune, carieră, piaţă etc., iar la şcoală, vorba-aceea, cum să nu se priceapă, când „se ştie bine că…” (plus variantele „se ştie că…” şi „toată lumea ştie…”).
Trec peste sentinţa dată din start, ca preluată din zona banalităţii, cum că şcoala noastră este la pământ de sus până jos. Trec, de asemenea, peste decretarea ca inutilă, tot fără nuanţări, atât a aprecierii performanţelor olimpice, cât şi a criticării poziţiilor submediocre în evaluările internaţionale de bază. Ce reţin este că nu trebuie nici să ne bucurăm de unele, respectiv, nici să ne îngrijorăm de celelalte, din moment ce nu acestea constituie marea problemă a şcolii noastre – „nu sunt relevante”, cum e zicerea-şablon, care le rezolvă pe toate. Marele păcat al şcolii româneşti aflu că-l reprezintă încăpăţânarea acesteia de a-i învăţa carte şi meserie pe absolvenţi, adică de a le furniza competenţe. Tradiţia cu meseria care se fură, adusă la zi sub forma învăţăturii dobândite pe la informal şi nonformal şi prinsă de la unii „ca tine”, nu de la profesori, este veche. Acum aflu de-a dreptul că „firmele nu au nevoie de oameni învăţaţi”. Tonul dezbaterii este între dezgust şi compătimire, cu sensul că biata şi inconştienta şcoală perseverează pe drumul greşit al învăţăturii, când învăţătura nu mai este necesară. Înţeleg că nu-i doar o părere, ci o constatare cu bază largă şi cu enunţare autorizată, deci fără loc de contraargumente; ba, îndrăznesc să observ, şi difuzată cu o intenţie de potriveală, cum ziceam, tocmai când în actualitate sunt performanţe de excepţie şi priceperi generale. Iată că nu despre acestea se vorbeşte – bunăoară, la ce bun şi cum să facem, având în vedere îndoielile că olimpicii ar fi în măsură să dea imaginea şcolii noastre şi că mulţimea de competenţi şi de atestaţi ar fi chiar ca atare –, ci ni se spune că şcoala face o treabă inutilă şi proastă pe deasupra, formându-i pe absolvenţi ca să fie buni şi să se integreze profesional acolo unde merg să muncească: „De meserie n-au nevoie! Meserie-i învaţă firma! În două-trei săptămâni i-a-nvăţat ce le trebuie-acolo! Nu-i o problemă, nu costă, orice firmă-şi permite!” Dar care ar mai fi atunci rostul şcolii? Răspunsul vine cu aceeaşi suficienţă, prin raportare la nivelul superior al şcolii, ca argumentare categorică a sentinţei: „Universităţile să dea absolvenţi civilizaţi!” Cerinţa este indicată ca largă şi fundamentală, din moment ce este repetată: „Civilizaţi, eventual şi cu competenţe profesionale”. Deocamdată, din moment ce ni se spune că nu fac asta, rezultă, pronunţat cu voce tare, că „universităţile de la noi nu sunt civilizate”.
Învăţătura, competenţele „eventuale” sugerează o minima­lizare dăunătoare şi periculoasă a rolului şcolii, în accepţia foarte largă a domeniului. Cum ar veni, sunt fără rost fundamentările teoretice, din cărţi, precum şi aplicaţiile practice pe care le dă şcoala. Sau, altfel zis, fac o treabă inutilă şi aruncă banii cei care derulează mulţimea de proiecte dedicate stagiilor de practică, apropierii de agenţi economici, „facilitării tranziţiei de la şcoală la viaţa activă”. Poate să fie luată ca o părere, dacă nu ar fi gravă prin conţinut, prin pretenţia de absolutizare şi prin direcţia indicată, în spiritul unor vremuri pe care teoretic le considerăm lăsate în urmă: şcoala să scoată oameni angajabili în muncă „civilizaţi”. Cerinţa vizează şcoala înaltă, universitatea, nu vreo formă de profesionalizare la nivel minim. Absolvent şi potenţial angajat civilizat i se transmite şcolii că trebuie să însemne om care se încadrează în programul şi în echipa de lucru, care face orice şi în orice condiţii ceea ce i se dă de făcut. Scurt caracterizat, este vorba despre executantul docil, care nu gândeşte. Priceperea este în subsidiar. Pe linia acestei idei, într-un alt context (de fapt, într-un text), am şi citit că o formă de management eficient este aceea care nu mai pune atâta accent pe omul foarte calificat într-o meserie, capabil să facă un produs foarte bun, profitabile fiind alte elemente care „vând” produsul, chiar mai puţin şlefuit.
Inutilitatea învăţăturii de carte şi a calificării certificate este varianta împinsă-n faţă acum a concepţiei mai vechi potrivit căreia „diploma nu contează”. Încă o dată, şcoala se vede astfel trecută la anexe prin esenţa şi prin rostul ei.
Florin ANTONESCU