Ordonanţa a căzut. Ministrul Iordache, rămas, în cele din urmă, ţap ispăşitor, a căzut şi el. Moţiunea împotriva Guvernului a căzut, la rândul ei, prin votul democratic al aleşilor naţiunii. Puţin circ, puţin antren, la dezbaterea moțiunii, dispute pe cunoaşterea sau necunoaşterea legilor, polemici cordial-otrăvite între tribună şi prezidiu, cu sau fără whisky, dar cu Băsescu adresându-se preşedintelui Dragnea cu „Domnule Ayatollah”. În Parlament, Klaus Iohannis certase Guvernul pentru neinspiratul  act legislativ şi-i sugerase calea: „Abrogarea  ordonanţei, o demisie chinuită, prea puţin… Alegeri anticipate, prea mult…” Rămăsese un element nespus, dar clar ca luminile lanternelor din Piaţa Victoriei: Guvernul… În faimosul discurs, primit ultra-polemic de publicul parlamentar, instaurat ad-hoc într-un cor justițiar al opoziției furibunde, într-o agora a schimbului substanţial de idei: „Șase case!”, „Rușine!”, „Ai rupt România în două!”, președintele mai îndemnase Executivul: „Ați câștigat, acum guvernați și legiferați, dar nu oricum! Nu oricum! România are nevoie de un guvern puternic, nu de un guvern care cu sfială execută ordinele de la partid. România are nevoie de un guvern care lucrează transparent, care guvernează predictibil, la lumina zilei, nu noaptea, pe furiș. Legiferați pentru România, dați legi bune pentru România, nu pentru un grup de politicieni cu probleme! Conduceți, cei care ați câștigat alegerile, dar conduceți responsabil!” Un amănunt semnificativ. La sfârşitul discursului, într-un schimb de cuvinte în gamă minoră, Liviu Dragnea îi spusese lui Klaus Iohannis: „Sper să reușim să facem pace”, cu răspunsul președintelui: „Și eu.” Dialogul în surdină al celor doi părea un acord de principiu, un angajament de îngropare a securii războiului, spre pufăirea de către adversari a pipei păcii. Către acest deznodământ, seara târziu, când iarna se întorsese pe cai mari în Cetatea lui Bucur, preşedintele a vrut să dialogheze cu mulţimea care-l contesta, într-o întâlnire de gradul III, faţă către faţă. Astfel, într-un act de curaj, prin zăpadă, cu capul descoperit și în pantofi sport de iarnă, flancat de  câțiva companioni din corpul de gardă şi în avangarda exerciţiului democratic, Iohannis a mers în faţa protestatarilor, pentru a sta de vorbă deschis şi transparent. Întâlnirea s-a produs, dialogul, nu. Summit-ul frontal, la ceas nocturn şi hibernal, s-a consumat într-un cor de huiduieli populare (unele exprimând chintesenţial mentalul zonei de provenienţă a protestatarilor) şi solicitări imperative ale preopinenților cu privire la demisie. Reacţie, firească de altfel în spaţiul democraţiei noastre, la prezenţa şi întrebarea civilizată a preşedintelui: „Ce pot face pentru Dumneavoastră?”… Nici ceaiul trimis de acesta la întoarcerea în palat nu s-a bucurat de o primire  mai bună, fiind răsturnat în zăpadă de mânia populară a celor revoltaţi şi îngheţaţi. Gestul de curaj şi de corectitudine politică făcut de preşedinte ar fi fost complet dacă ar fi invitat o delegaţie a celor din stradă la un dialog real în Palatul Cotroceni pe teme punctuale. Între timp, Curtea Constituțională a respins solicitarea Avocatului Poporului cu privire la ordonanță, deja aborgată, spre sporirea confuziei generale.  

 În acest peisaj politic, civic și ideologic, deși obiectul protestului a dispărut, cel puțin în logica aparentă a mișcării de revoltă, cele două tabere continuă să-și afirme furia și nemulțumirea, cerând, una, demisia Guvernului și alegeri anticipate, cealaltă, demisia Președintelui. Odată amorsat, mecanismul protestului continuă să funcționeze, hrănindu-se din propria energie. Vechi și noi insatisfacții și frustrări sunt aduse la suprafața conștiinței civice și livrate destinatarilor din sferele politicii pe diverse game stilistice. Două mini-revoluții sunt în curs de desfășurare, deși fondul revoltei s-a subțiat dramatic. În definitiv, ne aflăm în plin câmp al democrației proactive, participative și ofensive, în care oamenii își exercită din plin dreptul de nu fi de acord, de a striga, de a huidui, de a înjura. Iar românul, născut poet, dă protestului o notă de originalitate, prin inscripții și proiecții, sloganuri și lozinci versificate, care mai de care mai creative. Unele nu ezită a valorifica resursele lexicale și stilistice ale obscenului, exploatat ca mijloc de protest și ca mod de apostrofare a politicienilor. După decenii de tăcere socială (acuzată infam din afară: „mămăliga nu explodează”), sub teroarea organelor de represiune totalitare, românii probează acum, din plin, un impetuos spirit civic, un uriaș potențial reactiv, demonstrând că nu mai sunt dispuși să accepte orice. Acestui potențial îi trebuie acum și în viitor o cauză mare. Iar cauza există și are un nume: România. 

 Ce-ar fi dacă, într-un moment de iluminare și reflecție mai adâncă, cele două tabere ar lăsa discordia și vrajba, din această iarnă a vrajbei noastre, și s-ar uni? Dacă în locul lozincilor pe care scrie: „Demisia!”, „Alegeri anticipate!”, „Ai rupt țara în două!”, „Nu suntem românii tăi!” și multe altele, unele ireproductibile, protestatarii ar pune alte inscripții cu privire la: oprirea urgentă a defrișărilor, reîmpădurirea României ca prioritate națională, autostrăzi, salarii europene, educație de calitate, un sistem sanitar performant, dreptul la un prezent și la un viitor decent etc.? Ce-ar fi? Dacă dialogul discret al celor doi lideri, din Parlament, ar fi receptat ca un angajament responsabil, ca punctul de început al reconcilierii, atunci ar trebui ca taberele beligerante să instaureze un teren comun al dialogului și al promovării soluțiilor pentru guvernarea eficientă a țării. Au partidele și persoanele implicate în guvernare și în opoziție puterea să treacă peste diferendul augmentat într-un conflict de proporții explozive și să ajungă la un numitor comun? Ar trebui, pentru că, din nou, acest numitor comun se numește România. Pentru el luptă, sau pretind că luptă, taberele de manifestanţi, pentru el se adună și tălăzuiesc sub furia nemulțumirii cele două comunități protestatare în fața palatelor Puterii, cu pancarte, versuri și lumini simbolice.

 Diversitatea democratică trebuie să se mobilizeze și în numele unor obiective comune, oricâte lucruri ne-ar despărți, sub semnul interesului național și al urgenței. Democrația înseamnă nu numai diferență, ci și valori și ținte prioritare, abordate, sub imperiul necesității, într-un act de solidaritate și responsabilitate politică, socială și civică. O simplă utopie? Să sperăm că nu. Pentru că e timpul lozincilor în versuri, ne adaptăm și noi trendului protestatar, aprinzând, ziua-n amiaza mare, tot simbolic, lumina telefonului: „Ceaiul, vrajba și furia / nu salvează România”. (Sorin Ivan)