Am văzut că Alisa lui Lewis Carroll a captivat din start nu doar imaginația cititorilor – de toate vârstele – dar și imaginația scriitorilor. În cazul celor din urmă, captivarea imaginației lor de către neconvenționala protagonistă se soldează cu replici literare la peripețiile ei. Replicile pot varia ca întindere de la un volum, ca cele antologate de Carolyn Sigler, la o succesiune de aluzii riguros structurate, propagate pe parcursul mai multor volume, ca la Jeff Noon, despre care am vorbit în articolele anterioare.

Uneori, replicile sunt încapsulate în titlul evocativ al unui roman care nu conține nicio altă referire directă la cărțile lui Lewis Carroll – de pildă, Down the -Rabbit Hole de Juan Pablo Villalobos (unde este preluat titlul primului capitol din Alisa în Țara Minunilor) sau Lights Out in Wonderland de DBC Pierre (unde autorul mizează pe sintagma curentă „Țara Minunilor“ pentru a le semnala cititorilor o lume în care ordinea firească și convențiile sunt suspendate). Alteori întâlnim referiri pasagere la motive alisiace în operele consacrate ale unor autori care aleg să-i aducă astfel un omagiu discret lui Carroll, cum face James Joyce în Finnegans Wake.

Autorilor profesioniști preocupați să distileze noi fire narative din Alisele inițiale li s-au alăturat și cohorte de scriitori amatori. Ei generează online valuri de fanfiction pentru a-și prelungi voluptatea întâlnirii cu Alisa. În ceea ce scriu, oferă noi spații de desfășurare poveștilor latente sesizate în profunzimea lumilor construite de Lewis Carroll.

Fandomul adepților Alisei, apărut aproape simultan cu obiectul emulației sale, a luat gradat amploare. Dar după apariția ecranizării lui Tim Burton, producția literară a fanilor pare să fi explodat de-a dreptul. Site-urile care publică fanfiction de inspirație alisiacă însumează mii de pagini, iar numărul lor crește exponențial. Procesarea epigonică a potențialului Alisei antrenează în aventurile ei și personaje recrutate cu mult entuziasm din alte cărți, cum ar fi Peter Pan.

Dar dacă Alisa lui Lewis Carroll și Scufița Roșie s-ar adresa Oglinzii fermecate din Albă ca Zăpada cu întrebarea „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai reciclată din țară?“, Oglinda, imparțială cum o știm, i-ar da câștig de cauză Scufiței Roșii. E drept că Scufița Roșie are un avans de câteva secole bune față de Alisa, dar reciclările „culte“ ale Scufiței au intrat masiv în circulație după debutul Alisei, deși basmul care o consacra fusese adus în conștiința publicului încă de la sfârșitul secolului 17 și începutul secolului 19 de către Charles Perrault și, respectiv, Frații Grimm. Desigur, originile Scufiței Roșii sunt mult mai vechi, tema basmului fiind identificată și în episodul biblic cu Iona în burta balenei.

Sandra L. Beckett, care a investigat asiduu ocurențele și recurențele fetiței în roșu, ajunge la concluzia că Scufița Roșie este un basm global. Dar circulația basmului în Europa occidentală pare să bată toate recordurile. Jack Zipes speculează că, din cauza faptului că violul și abuzul constituie nucleul acestei povești, ea a devenit povestea cea mai răspândită și cea mai cunoscută din lumea occidentală. Sandra Becket sugerează că această popularitate ar putea avea și alte motive, dar nu poate evita să noteze că numeroase rescrieri contemporane ale basmului – aparținând în cea mai mare parte unor autoare – pedalează pe această temă.

După ce a inventariat câteva sute de rescrieri ale Scufiței Roșii în peste douăzeci de limbi, Sandra Beckett le-a și publicat pe cele mai reprezentative într-o monumentală antologie. Logistica alcătuirii acestui volum este impresionantă. Căutarea și localizarea textelor, obținerea drepturilor de publicare și traducerea au presupus eforturi ample, cu rezultate pe măsură.

Cum era de așteptat, volumul oferă texte surprinzătoare – de exemplu, prelucrarea în versuri a lui Maiakovski, Basmul cu Scufița Roșie (Skazka o krasnoi șapocike, 1917). Textul face parte din ciclul de „basme politice“ ale poetului, iar „scufița“ din titlu este de fapt „șepcuța“ unui cadet din armata țaristă, care sfârșește prin a fi mâncat de „lupii revoluției“ – un posibil argument în favoarea teoriei lui Zipes.

Într-o notă mai jucăușă, Janosch, figurează în antologie cu textul Scufița Roșie electrică (Das elektrische Rottkäpchen, 1972), unde un joc lingvistic – adăugarea adjectivului „electric“ la numele protagonistei – impune realinierea textului pentru a-l face congruent cu titulatura modificată. Acest unic cuvânt transformă radical povestea, însă fără a o face să se abată de la schema narativă originală.

Desigur, o astfel de antologie nu are cum să fie exhaustivă. Nu cuprinde, de pildă, deși autorul este menționat în Introducere, dubla reciclare a Scufiței făcută de Roald Dahl în volumul Revolting Rhymes (1982) unde o Scufiță emancipată îl împușcă pe lup în cap cu un pistol extras de sub fustiță și își confecționează o haină din blana victimei. Remarcabil în reciclările lui Dahl este faptul că Scufița Roșie e recunoscută ca autoritate incontestabilă în tranzacțiile cu lupii și de către cei trei purceluși. Invitată (telefonic) în povestea lor să-l scape de lup pe ultimul purcel supraviețuitor, Scufița lui Dahl se achită cu brio de misiune, făcând uz de același pistol și alegându-se cu o a doua haină din blană de lup și, pe deasupra, cu o geantă nouă din piele de… porc.

Din cauza traducerii defectuoase în limba engleză, antologia Sandrei Beckett nu include nici „Lupul“, reciclarea „Scufiței Roșii“ făcută de Marcel Aymé în Les Contes Du Chat Perche (1939). Însă, din nou, Sandra Beckett o evocă cu mult entuziasm în Introducere, rezumând povestea celor două surori dispuse să îl primească în casă pe lupul din povestea Scufiței, care pretinde că s-ar fi reformat, ceea ce nu-l împiedică să le înghită (nu ireversibil) pe fetițe.

Alte rescrieri marcante absente din antologie sunt cele ale lui Robert Coover – din volumele Pricksongs & Descants (1969) și A Child Again (2005), unde sunt surprinse angoasele existențiale ale unei Scufițe care exprimă vulnerabilitatea ființei în fața unei lumi guvernate de o fantezie necenzurată.

O rescriere românească a poveștii, vrednică să fi intrat în antologia Sandrei Beckett, dar rămasă și ea, fatalmente, pe dinafară, este textul lui George Cușnarencu Balada drăgălașei Scufițe Roșii. Acolo, Scufița Roșie sfârșește prin a se căsători cu lupul.

Cred că la potențialul perpetuu exploatat al poveștii contribuie semnificativ și ambiguitatea protagonistei, care exercită o atracție irezistibilă asupra cititorului. Dickens, de pildă, nu se sfiește să-și mărturisească sentimentele față de Scufița Roșie, sentimente din care emană un tandru erotism. Dickens îi acordă Scufiței Roșii statutul de „primă dragoste“ și declară că în căsătoria cu ea își imaginează beatitudinea absolută.

Reciclările acestui basm global nu se limitează la literatură. Cinematograful și teatrul (nu doar cel pentru copii) au rescris povestea Scufiței Roșii în nenumărate variante. Nici muzica nu a ocolit subiectul. În 1993, grupul american de rock alternativ Lost Dogs și-a intitulat cel de-al doilea album Scufița Roșie (Little Red Riding Hood).

Există chiar și aplicații bazate pe povestea Scufiței Roșii. În Little Red Riding Hood app (Nosy Crow), copiii se pot juca selectând electronic rute alternative spre casa bunicii, jucând pe parcurs diverse jocuri și interacționând cu diverse personaje. Pentru a se pregăti de confruntarea cu intrusul din casa bunicii, au ocazia să culeagă de pe drum dotări cu care să-i poată veni de hac lupului, în timp ce ascultă povestea, citită cu voce de copil.

Mai există și Little Red Riding Hood app de Emi Ordás și Luis Murillo (Interactive Touch Book), care se adresează copiilor mai mari. Aplicația le propune o versiune horror a poveștii, a cărei grafică amintește de animațiile goth ale lui Tim Burton. Textul poate fi ascultat în engleză sau în spaniolă.

Articol de Florin Bican – scriitor

Articolul integral poate fi citit în numărul 10, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.