În luna ianuarie, în mod frecvent, apare o întrebare cu rol proiectiv; ei bine, ce vă doriţi în acest nou an: să faceţi, să aibă loc, să se împlinească, să fie?
Desigur, sănătate, că-i mai bună decât toate… Ca dascăli, ne dorim să avem întrunite toate premisele necesare pentru a ne desfăşura în mod adecvat activitatea, să fim funcţionali în diversele planuri ale vieţii noastre. Sperăm să dispunem de un tonus psihic optimist, însoţit de exerciţii constante de bunăvoinţă, pe un fond de gândire pozitivă. Deci, rămânând cumva în spiritul Sărbătorilor de Iarnă: să fim mai buni, să putem actualiza versiuni mai fericite ale felului nostru de a fi.
Dar, în ultimul timp, cred că mulţi dintre dascăli îşi doresc în mod special să fie trataţi cu respect. O atitudine care să decurgă în mod firesc dintr-o raportare valorizatoare la munca pe care o desfăşoară, la ei ca persoane.
Nu mă refer doar la faptul că, la fel ca în orice profesie, unii oameni îşi fac în mod inspirat meseria, iar alţii sunt inadecvaţi, oricât se străduiesc să performeze, că unii îşi merită respectul, iar alţii mai de grabă dis-preţuirea; mă refer la respect ca principiu de viaţă.
Normele sociale, oricât de bine gândite ar fi, produc consecinţe pozitive doar dacă sunt respectate; măsurile organizatorice cele mai abile nu înseamnă mai nimic dacă nu sunt aplicate în spiritul bun al lucrurilor, iar oamenii, oamenii – oricât de evoluaţi ar fi spiritual, cultural, profesional – nu pot fi receptaţi în adevărata lor valoare umană în absenţa unei presupoziţii necesare: aceea a respectului.
Unii dintre contemporanii pesimişti constată că într-o lume grăbită, adesea indiferentă la nuanţe, alte ori dispusă de a face un efort de tip deconstructivist în mod gratuit, domeniul educaţiei se confruntă, la rândul său, cu riscul de a ieşi de sub vraja spirituală înaltă a culturii, pe uşa întredeschisă a dezertării din respectabilitate.
În absenţa respectului, ne putem aştepta la orice tip de  comportament. De pildă, un elev care îşi loveşte dascălul este evident că nu respectă nimic: nici normele care reglementează activitatea într-o şcoală, nici cadrul organizatoric al orei la clasă, nici adultul care se află acolo ca să-l ajute să se dezvolte. Lipsa de respect, în acest caz, nu este una punctuală, actualizată într-un context de viaţă nefericit, este una de poziţionare principială, deci de o mare gravitate.
Dicţionarele spun că respectul este o modalitate de a gândi valorizator faţă de cineva sau ceva, iar de aici de a-l aprecia şi a-l trata bine. În acelaşi timp, este o atitudine de stimă, de preţuire faţă de cineva sau de ceva.
Cel care nu primeşte respectul cuvenit, cel la care este îndreptăţit să se aştepte, poate într-un mod reactiv, să impună o anume distanţă socială faţă de cei nerespectuoşi, să-i ţină departe sau să-i pună la respect. Dar respectul nu este autentic dacă în loc să se fundamenteze pe calităţile unei persoane, pe recunoaşterea importanţei sociale a unei activităţi, este impus într-un mod artificial din afară, prin mijloace de constrângere utilizate în mod arbitrar.
Aşa se face că în corelaţie cu prevederea de la Art.113: „Rezultatul evaluării, exprimat prin calificativ, notă, punctaj etc. nu poate fi folosit ca mijloc de coerciţie, acesta reflectând strict rezultatele învăţării, conform prevederilor legale“ (Regulament-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, ROFUIP), am putea aminti observaţia lui Albert Camus: „Nimic nu este mai detestabil decât respectul bazat pe teamă“, deci ne aşteptăm ca respectul elevului faţă de profesor, faţă de ora de curs să nu decurgă din frica de a fi într-un fel sau altul penalizat, din riscul de a lua o notă mică.
La şcoală, amintim adesea despre respectarea drepturilor omului, în mod aparte despre drepturile copilului, despre necesitatea de a respecta identitatea individuală, iar de aici a diferenţelor dintre oameni şi, desigur, subliniem cât de important este respectul arătat faţă de identitatea comunitară, naţională. În contexte educaţionale care permit articularea discuţiei, insistăm că respectul autentic este întemeiat pe merit, dobândit prin efort susţinut, prin muncă.
Doar că lecţia despre respect nu este suficient să fie predată doar la şcoală.
„Învăţătorul veşnic smerit, veşnic cu capul plecat şi cu spinarea încovoiată nu este idealul meu de învăţător“, susţinea ministrul Instrucţiunii publice Spiru Haret  – argumentând că „dacă el este chemat să facă educaţia copiilor, trebuie să-i înveţe nu numai aritmetică şi gramatică, ci şi simţământul de demnitate omenească“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. VI: Parlamentare 1907-1911, p. 81).
Oare părinţii elevilor de astăzi se aşteaptă ca ABC-ul respectului de sine să fie totuşi exersat în cadrul şcolii? Sau doar la şcoală copiii lor să primească un mesaj de tipul: E în regulă, te descurci bine! Mai mult, şcoala este atent monitorizată ca nu cumva să ştirbească din imaginea copilului: „Personalului din învăţământul preuniversitar îi este interzis să desfăşoare şi să încurajeze acţiuni de natură să afecteze imaginea publică a copilului/elevului şi viaţa intimă, privată sau familială a acestuia sau ale celorlalţi salariaţi din unitate“ (Art. 40, ROFUIP).
Se pune oare problema ca dascălii să desfăşoare astfel de activităţi în mod intenţionat?
Deci, ce vă doriţi la început de an? Ceva în mod special, diferit faţă de ce vă propuneaţi la începutul anului care tocmai a trecut…
Poate că despre an spunem că este nou, dar dorinţele noastre par, în fapt, cam aceleaşi…
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti