„Indecizia poate sau nu poate fi problema mea.“
(Jimmy Buffet)
 Este titlul unei piese de teatru scrise de Pascal Burckner, în care se aduc în discuţie două tipologii umane: prima – cea a nehotărâtului sau inhibatului de posibilitatea alegerii dintr-o multitudine de opţiuni şi, în acest sens, starea de confort este generată fie atunci când opţiunile se reduc la una singură, fie când decizia este asumată de altcineva; a doua – cea care, în prezenţa alegerilor multiple, starea de confort este asigurată prin sondarea excesivă a tuturor posibilităţilor…
Aceleaşi tipologii le regăsim la elevi. Prima este una exprimată fie de la debutul şcolarizării, prin faptul că educabilul nu se regăseşte nicicum în postura de elev, şi atunci evită implicarea, baleind între a decide singur sau a decide alţii pentru el, fie la liceu, când, în termeni de independenţă, îşi asumă decizia de a nu decide sau, aşa cum zice Bruckner, „singura decizie sigură este cea de a nu decide“, găsind debuşeu sau traseu de certitudine în mediul non şi informal. A doua este de cele mai multe ori indusă – şcoală, părinţi, prieteni – prin care educabilul nu rezistă tentaţiei de a „muşca“ voluptos din fructul cunoaşterii, devorându-l din toate părţile, dar nedându-şi seama de dimensiunea sa sau, mai bine zis, din toate fructele cunoaşterii, indiferent de gust, şi cât mai repede şi concentrat pentru că la câtă cunoaştere este…
Şi într-un caz, şi în celălalt vorbim despre extreme. Dureroase amândouă, pentru că atât indecizia, cât şi decizia sunt abordate vicios, devenind dependenţe.
Ceea ce ar trebui să facă şcoala în aceste cazuri este să identifice antidoturi la aceste dependenţe. Deşi antagonice, indecizia şi decizia nu reprezintă una antidotul celeilalte. Sunt complementare fără a fi soluţii pentru astfel de cazuri.
De aceea antidotul ar trebui să fie, în cazul indeciziei, cultivarea încrederii că toate alternativele educaţionale sunt bune, pentru că au fost gândite tocmai în sensul diversităţii necesare unei construcţii coerente. Ce obositoare ar fi uniformizarea…
Antidotul excesului de decizie ar trebui să fie cultivarea creativităţii, cu rezultat concret în inovare. Altfel, abuzul de decizie educaţională care să ducă la cumul cantitativ şi nu calitativ este unul distructiv şi nu conduce la atingerea potenţialului propriu, ci – în cazul fericit – la instalarea unui complex de tipul „cu cât cunosc mai mult, cu atât îmi dau seama cât de puţin cunosc“.
Gabriel VRÎNCEANU,
directorul CCD București