O întâlnire recentă la Brașov a unor licee și colegii din Alianța Colegiilor Centenare a prilejuit și completarea unui chestionar cu privire la noile programe gimnaziale și liceale. Participanții au fost întrebați ce așteptări au în legătură cu aceste noi programe școlare. De altfel, tema pare a fi importantă cel puțin pentru o parte (nu foarte numeroasă!) a corpului profesoral, apărând și opinii publice în acest sens. În același timp însă există și temeri și ezitări serioase în legătură cu noua înfățișare a programelor dintr-un motiv foarte simplu: nu există un feedback real a ceea ce au însemnat cu bune și rele vechile programe. Nici Institutul de Științe ale Educației și nici Ministerul nu are o imagine cu adevărat clară, sistematică a neajunsurilor vechilor programe școlare. Iar cele noi, care au fost redactate până în momentul de față, au cunoscut în multe cazuri un proces de cosmetizare mai degrabă, conform unui reflex al adoptării noilor teorii curriculare. Poate și pentru că în fapt cei peste zece ani de existență a încă actualelor programe se înscriu într-o istorie incertă de eficiență și creștere a calității învățământului. Istorie incertă fiindcă, este destul de limpede acest lucru, ele au cunoscut un progres real, fiind primele programe altfel articulate după 1990, cu o altă filozofie, chiar dacă până la urmă acestea au fost nevoite să se înscrie într-un „pat al lui Procust” al practicienilor.
Nu cred că e momentul ca acum și aici să încer­căm să realizăm, cu o anumită modestie, o analiză a programelor de limba și literatura română de pildă, dar este un truism să afirmi că au fost făcuți pași importanți în ceea ce privește practica rațio­nală și funcțională a limbii, ca și în ceea ce privește înțelegerea textului, fie el funcțional sau nu, ca să dăm doar două exemple. Ceea ce nu înseamnă că aspectele negative ar fi dispărut cu totul, cel mai evident semn în acest sens fiind acela al prezenței „analfabetismului funcțional”. Dar această realitate nu mai trebuie neapărat pusă pe seama progra­melor, ci în egală măsură și pe seama activității profesorului, a modului în care el a înțeles schim­barea.
Dar ce vor, de fapt, de la noile programe acei profesori care sunt cât de cât interesați de feno­men?… Câteva răspunsuri în acest sens ilustrează atât sfera de „interese didactice” ale acestora, dar în același timp ele par a fi și argumentul instaurării unor clișee specifice unui limbaj nou sau așa-zis nou pe care curriculumul recent l-a adus cu sine.
În contextul răspunsurilor, am reținut câteva dintre cele care mi s-au părut a avea un grad de specificitate mai mare. Astfel, prof. Ioan Pop, de la Colegiul Național Mihai Eminescu, din Satu-Mare, consemnează: Aștept ca aceste programe „să fie coerente, competențele/conținuturile să fie core­late de la o disciplină la alta; să fie extrem de expli­cit exprimate competențele pe care trebuie să le dobândească educabilul în urma parcurgerii acestor conținuturi; să se evidențieze ce valori umane, civice trebuie să-și însușească cel care par­curge programa; să conțină un număr de conți­nuturi interdisciplinare, mai ales la acele discipline care fac parte din aceeași arie curriculară, ca și modalitățile de corelare a acestora; fiecare conți­nut trebuie să evidențieze partea «instrumentală» a sa – adică ce, din ceea ce se învață la o disciplină, îi va fi util absolventului într-o viitoare profesie, mai ales dacă disciplina respectivă nu va mai fi conti­nuată de elev/absolvent”.
Cu referire la ce ar trebui să mai însemne reforma azi, același profesor, Ioan Pop, director al colegiului, consemnează: „Școlile să-și câștige auto­nomia pe măsură ce ating standardele de perfor­manță stabilite printr-o strategie a dezvoltării socie­tății, a modelului de cetățean pe care-l impune aceasta”.
Nu sunt de comentat foarte multe lucruri. Tema sensibilă și ascunsă pe care-o atinge profesorul Ioan Pop este aceea a definirii competențelor, a celor specifice în special, și a relațiilor acestora cu conținuturile. Important este și faptul că un profe­sor de fizică vorbește despre valorile pe care tre­buie să și le însușească „educabilul” odată cu par­curgerea programei.
În același context al sensului pe care reforma îl are în acest moment, prof. Răzvan Mircea Jenaru, de la Colegiul Național Carol I, din Craiova, no­tează că este nevoie de: „o refacere generală a siste­mului în optica educației permanente care re­distribuie nivelurile învățământului în timp și spa­țiu, prelungindu-le după nevoile și folosul fiecă­ruia”. E o observație care sigur intră în conflict cu tentația conservării unei structuri a preuniver­sitarului de care aproape nimeni nu vrea să se des­partă pe motive, între altele, de „tradiție româ­nească”. Nimeni, adică nici Ministerul, nici pro­fesorii, nici Sindicatele.
Pe de altă parte, prof. Luminița Cocoș, de la C.N. Unirea, din Brașov, remarcă nevoia unui curriculum „flexibil și diferențiat”, fără să detalieze însă. „Baremele de corectare de la examenele naționale (la limba și literatura română – n.n.) sunt adesea «procustiene», încurajând medio­cri­tatea și descurajând valorile”.
Nu este prima oară când se fac asemenea afirmații care aparent nu au legătură cu progra­mele propriu-zise. În realitate, examenele sunt într-un fel „oglinda” programelor, căci ele devoa­lează în cele din urmă care sunt cu adevărat com­pe­tențele ce pot fi verificate, în numele unui exa­men credibil și fiabil în același timp.
În sfârșit, pentru a ne rezuma în aceste însem­nări la patru opinii exprimate, consemnăm spusele prof. Costică Ambrinoc, de la Colegiul Al. Vlahuță, din Râmnicu Sărat: „Aștept ca programele școlare să fie mai puțin teoretice, să fie mai atractive pentru elevi, să fie mult mai corelate cu practica, să se adreseze mai mult intuiției elevului și să se bazeze mai puțin pe memorarea exhaustivă de către elev” (…). Același profesor afirmă, cu referire la finalitatea școlii în ansamblu: „Cred că s-a uitat că educația trebuie să producă forță de muncă specializată pentru economia națională în general și specialiști și elite pentru cultura și știința românească”.
Lucruri știute cumva, dar rămase în bună măsură la nivelul discuției teoretice. Explicația acestei stări de fapt e una singură se pare: programele depind încă în prea mare măsură de „modelul academic” de dinainte de 1990. Cel puțin la unele discipline de studiu. Iar economia privată nu pare deocamdată să lucreze pe baza unui proiect de anvergură. Adică e ceea ce ne lipsește în genere mai în toate domeniile: o viziune asupra viitorului.
Adrian COSTACHE
P.S. Întâlnirea de la Brașov a Alianței Colegiilor Centenare a prilejuit și decernarea Premiului Lykeion pe 2014. Laureatul a fost de astă dată prof. univ. Ioan Dumitrache, de la Politehnica bucureș­teană, președintele Asociației CREDING. Decer­narea a fost urmată de o dezbatere având ca temă puncte ale Strategiei în educație pe termen lung, extrase dintr-un Proiect al Academiei Române, Academie care s-a decis să ofere, în sfârșit, societății astfel de proiecte pe mai multe domenii. Dezba­terea s-a limitat însă la formularea unor stări de fapt, termenii Strategiei nefiind încă făcuți publici.