Ce ne facem cu lectura

374

Ce ne facem cu lectura

[…] 98% dintre români nu sunt cititori. Iar asta se în­­tâmplă-n secolul douăzeci și unu, al nanotehnologiei, al clonării, al lumilor virtuale, iar nu în vreun Ev Mediu întunecat. Ce-i de făcut? Până găsește Ministerul Educației vaccin contra virusului pe care, iată, se pare că-l tolerează fără probleme, tot felul de oameni s-au pus pe treabă. Scriitoarea Adina Popescu, eroul meu în acest număr, este unul dintre ei. Și nu doar pentru că scrie niște cărți postmoderne, pline de fantezie, în care reciclează eroi clasici, ci și pentru că de peste un deceniu încearcă să-i aducă pe copii către literatură. După ce-a inițiat un supliment, Dilematix, în Dilema Veche, a făcut să existe cea mai frumoasă publicație pentru autorii și ilustratorii copii, Ordinul povestitorilor. Re­vista apare bianual, în urma unui concurs național, și este publicată de Editura Arthur. Se lansează la târguri de carte, stârnește vâlvă, e genul de proiect care lasă urme. Mă bucur nespus că Adina Po­­pescu a acceptat să-mi vorbească despre această poveste și despre multe altele. Le mulțumesc și Vivianei Pantazică, cls. a XII-a, Pitești, și Elisei Merca, cls. a XI-a, Voluntari, pentru că au nuanțat tabloul și mi-au scris despre experiența lor de semnatare ale unor rubrici permanente-n revistă.

Dacă sunt vii, nu se pune, nu sunt scriitori pe bune…

„(…) vin copii din toată țara, de la Galați, Iași sau Cluj, unii călătoresc toată noaptea cu trenul doar ca să ajungă la lansare“

O revistă superbă care să publice li­teratură scrisă de copii? O publicație în care și micii ilustratori să-și vadă pe hârtie lucrările? Un concurs de scriere creativă? Un ordin secret? Cum ai reușit să realizezi toate astea?

E vorba despre o idee de-a mea mai veche care s-a concretizat pentru prima dată la Dilema, în urmă cu vreo 12 ani. Acolo am propus la un moment dat în redacție un soi de „Dilema mică“, un supliment pentru copii care să apară o dată la câteva luni. Pe atunci încă se vindeau ziare și reviste „pe hârtie“ și m-am gândit ce frumos ar fi dacă cititorul de Dilema, după ce își ia revista de la chioșc și merge cu ea acasă, ar desprinde câteva foi și i le-ar întinde copilului său – Uite, ai și tu „dilema“ ta!. Așa s-a născut Dilematix… care într-un fel ne-a asigurat o nouă generație de cititori dilematici. Am ținut legătura cu câțiva dintre copiii care au debutat acolo: au crescut, desigur, au acum în jur de 30 de ani, profesii interesante și creative și sunt cititori de Dilema (sau, mă rog, erau, pentru că din păcate revista trece printr-o situație dificilă în momentul de față). Inițial, Dilematix era o publicație în care scriau și adulți (scriitori, profesori etc.), dar și copii, însă treptat a devenit o revistă exclusiv a co­­piilor, o publicație de scriere creativă care avea la fiecare număr o temă și un concurs. O revistă „atelier“, prima de acest fel din România. Eram foarte încântată atunci (și mai sunt și acum) de cât de vii, de „proaspeți“, de originali erau copii care ne trimiteau texte și am spus de mai multe ori că erau mai buni decât unii scriitori adulți consacrați. La un moment dat, Dilematix a dispărut, așa cum multe dintre lucrurile bune dispar, în România… însă mi-am dus ideea mai departe și am propus un proiect asemănător celor de la Grupul Editorial Art, care s-au arătat foarte deschiși, așa cum sunt mereu când e vorba despre proiecte care să-i implice într-un mod activ și creativ pe copii, altfel decât proiectele lor de la școală.

Așadar, nu există niciun ordin secret, însă există Ordinul povestitorilor. Am păstrat oarecum formula de la Dilematix, cu mici diferențe – avem și acum un concurs și o temă pentru fiecare număr, însă tema e inspirată de cărțile publicate de autori români contemporani (fiindcă ne dorim să promovăm aceste cărți și „noua“ literatură pentru copii). Și am lansat în paralel și un concurs de ilustrații. Încă de la primele numere a început să se formeze o comunitate, tot mai mulți copii voiau să facă parte din „ordin“, iar copiii care debutau în revistă continuau să ne trimită texte (și desene) din ce în ce mai bune, cei mai vechi colaboratori (care sunt acum la liceu) au deja rubricile lor. Cred că cele mai emoționante mo­mente legate de Ordinul povestitorilor sunt lansările care au loc de două ori pe an, la cele două mari târguri de carte (și îmi pare tare rău că anul acesta am „ra­tat“ deja două pentru că Bookfest nu s-a ținut și a fost anulat și Gaudeamus): vin copii din toată țara, de la Galați, Iași sau Cluj, unii călătoresc toată noaptea cu tre­nul doar ca să ajungă la lansare, să-și vadă textele și desenele în revistă, să-i cunoască pe ceilalți autori (e foarte simpatic, își dau autografe reciproc). Cred că pentru ei contează foarte mult (dar și pentru părinți sau pentru profesorii lor) o astfel de recunoaștere a talentului lor, în plus, mă bucur că ajung cu această ocazie și la un mare târg de carte unde se întâlnesc cu scriitori „în carne și oase“ (nu doar nume pe vreo copertă sau poze prin manuale), au un contact direct cu „obiectul“ numit carte (cum se întâmpla și la Leipzig și la toate târgurile occidentale). Astfel de momente pot marca și influența destine.

(…) toți copiii sunt creativi (și originali) în mod natural, însă între creativitate și talent e o mare diferență

Crezi că arta produsă de copii are relevanță? Ce se petrece, de fapt, cu micii autori care ajung să debuteze? Perseverează în literatură?

Cred, în primul rând, că orice copil, indiferent de mediul din care provine sau de nivelul său de educație, este creativ. Pentru că toți copiii se joacă, iar joaca în sine este creativă. Din păcate, sistemul de educație de la noi în continuare nu încurajează suficient creativitatea în școală, așa că acești copii de pe la 10-12 ani încep să se plafoneze, să intre în „sistem“, în șabloanele lui, iar creativitatea dispare. Așadar, toți copiii sunt creativi (și originali) în mod natural, însă între creativitate și talent e o mare diferență. Nu toți copiii sunt talentați la ceva și îi apreciez pe părinții care, în loc să le încarce inutil programul copiilor cu ore de canto, înot de performanță sau mai știu eu ce, recunosc într-un mod onest – Copilul meu nu are un talent anume! Ta­­lentul e un dar, e de dincolo de noi și este păcat ca astfel de copii să se piardă. Iar aici îi condamn pe părinții (și pe profesorii) care nu încurajează talentul atunci când acesta iese la iveală și obligă copilul să învețe pe rupte la matematică când el n-are nicio treabă cu matematica, mai târziu îl trimit la ASE sau la Politehnică pentru că sunt meserii „de viitor“. E adevărat că în România a scrie literatură nu e o „meserie de viitor“, că de multe ori „se moare de foame“ cu scrisul (ca să mă fo­­losesc de toate aceste clișee…), însă a-ți descoperi un talent, o vocație, și a nu în­cerca să faci nimic e ca în pilda aceea din Biblie cu îngropatul talantului. Orice om talentat ar trebui să aibă la un moment dat conștiința împăcată că nu și-a bătut joc de talentul său și că a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-l folosi la ceva și a se împlini pe sine ca om. Iar într-o societate ideală, talentul trebuie „ajutat“ în toate modurile posibile.

Revenind la copiii-autori care scriu la Ordinul povestitorilor, desigur că nu toți vor ajunge scriitori, poate foarte puțini dintre ei, poate niciunul, dar sunt convinsă că această experiență, faptul că la un moment dat au „cochetat“ cu scrisul și au confirmat îi va ajuta într-un fel sau altul. Îi va ajuta să ia decizii mai înțelepte în viață, să-și aleagă profesii mai aproapiate de valoarea lor reală, să performeze mai creativ în diferite domenii. Și nu în ultimul rând, să citească mai mult, să de­­vină buni cititori, ceea ce nu e rău deloc. Iar cei care au cu adevărat o chemare, o vocație, vor continua și (să) scrie. De alt­fel, mulți dintre copiii care scriu în revistă câștigă constant și alte concursuri de scriere creativă, precum concursul național organizat în fiecare an de Editura Arthur – „Locuiește în poveste!“, con­cursul de eseuri pentru liceeni organizat anul trecut de Dilema veche etc., publică în volume colective. Așadar, sunt copii deja „faimoși“ ca autori (mai ales în mica lor comunitate) și mi-e drag să-i amintesc pe câțiva dintre ei – Viviana Pantazică, Gabriel Cărtărescu, Elisa Merca, Horia Petrean, Rami Mihai Cristescu, mai sunt și alții. Cât despre „literatura“ pe care o scriu ei acum este un bun exercițiu, însă nu are încă relevanță din cauza vârstei și a lipsei de experiență de viață. Cunosc copii care la 14 ani au scris deja câteva cărți (unele chiar publicate pe banii pă­­rinților), mă înduioșează pentru că-mi amintesc că și eu la 12 ani aveam vreo trei romane începute… însă n-aș încuraja publicarea și promovarea cărților scrise de copii. Chiar dacă sunt talentați, to­­tul e într-o continuă schimbare pe măsură ce cresc – preferințe de lectură, cunoștințe, perspectivă asupra vieții, stil, peste 2-3 ani or să se mire și ei ce „prost“ scriau la 12, la 14 ani și tot așa până când vor trece de adolesecență.

Ce ne facem cu lectura

Cum era copilul Adina Popescu? Știa că se va face scriitoare?

Cred că eram un copil normal, am vrut pe rând să mă fac cântăreață, gimnastă la Olimpiadă ca Ecaterina Szabo, actriță în scheciurile de Revelion de la televizor – „Cum să te faci, mamă, actriță dacă tu ești sâsâită și rârâită și nu mai vrei să mergi la logoped?“, râdea de mine mama –, apoi regizoare (asta mi-a ieșit oarecum, absolut dintr-o întâmplare). Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să devin scriitoare, pentru că nu mi se părea o meserie serioasă, de fapt nici nu mi se părea o meserie, cum nu mi se pare nici acum. Nu mă consider neapărat scriitoare, ci un om care scrie (și care încearcă, de cele mai multe ori fără succes, să trăiască din scris). Când eram copil, scriitorii mi se păreau un soi de entități care nu aveau nicio legătură cu viața reală, mă întrebam dacă chiar există. Sau niște personalități care au murit de mult, poze din manual, așa cum ziceam, busturi în ­parcuri publice (din păcate, așa cred și mulți dintre copiii de astăzi). Pe primii scriitori „în carne și oase“ i-am întâlnit târziu, la 17 ani, lucram la un proiect pentru adolescenți la unul dintre primele târguri de carte, la Teatrul Național. Mi-amintesc că îi priveam fascinată pe scriitorii de acolo – mă miram că și ei respiră, vorbesc, mănâncă și beau bere ca toți oamenii, sus, pe terasă La Motoare. Și nu eram foarte convinsă că aceia erau chiar scriitori adevărați, și nu niște fake-uri… ce sunt scriitorii contemporani?! Dacă sunt vii, nu se pune, nu sunt scriitori pe bune…

Așadar, când eram mică, deși scriam multe compuneri cu „expresii frumoase“ pe care le lăuda tovarășa în fața clasei, nu mă gândeam că mă voi „ocupa“ vreodată cu scrisul. Totuși, cred că eram o bună povestitoare pentru că tot timpul inventam povești pe care copiii din spatele blocului chiar le ascultau, ca la „spectacol“. Îmi amintesc că seara chiar înainte ca mamele noastre să înceapă să ne strige de la balcoane ca să intrăm în casă, le spuneam povești cu fantome, fetițelor mai mici li se făcea frică, odată Florentina de la scara B chiar a început să plângă pentru că se făcuse aproape întuneric și credea că fantomele ne dau târcoale, a chemat-o pe maică-sa, nu îndrăznea să intre de una singură în scara de bloc.

„Mi-au scris învățători de la Iași sau Botoșani cât de fericiți erau că dăduseră peste niște texte noi, moderne, pe care copiii să nu le respingă

Dacă nu mai departe de acum zece ani aproape că nu exista literatură autohtonă pentru cei mici, azi peisajul pare cu totul schimbat. Cum îl vezi tu?

Ioana, cred că noi două știm cel mai bine cum stau lucrurile pentru că am fost printre „pionieri“ (sau pioniere, dacă vrei…) în acest domeniu. Imediat după 1990, a existat timp de mai bine de zece ani un vid în ceea ce privește literatura contemporană pentru copii scrisă de autori români. Pur și simplu, nu aveam unde să ne publicăm cărțile și le țineam în sertar, pentru că editorii refuzau să pu­­blice astfel de cărți, nu-și dădeau seama că ar exista o piață pentru așa ceva, spuneau că nu aduc profit, în schimb publicau masiv traduceri, best-seller-uri uneori de-o calitate îndoielnică de prin țările din Vest, care veneau cu tot cu ilustrații și eventual cu jucării „la pachet“. A fost o perioadă tristă, nici acum nu-mi dau sea­ma de ce s-a întâmplat așa, poate pentru că nu aveam o piață de carte mai așezată (însă nu avem nici acum), iar editurile voiau în primul rând să facă bani, fără nicio viziune sau plan pe termen lung. Totuși, această literatură autohtonă contemporană pentru copii, cea valoroasă desigur, este strâns corelată cu domeniul educației. Și atunci se plângeau profesorii că nu mai pot lucra cu copiii pe texte de manual imposibile, scrise acum 100 de ani, în care copiii nu se mai regăsesc. Câteva dintre poveștile mele pentru copii mai mici au circulat sub formă de foi scoase la imprimantă și trase la xerox prin câteva școli din țară, mi-au scris învățători de la Iași sau Botoșani cât de fericiți erau că dăduseră peste niște texte noi, moderne, pe care copiii să nu le respingă. Pentru că și literatura pentru copii trebuie să țină pasul cu vremurile, cu realitățile lumii în care trăim.

Da, peisajul s-a schimbat și un deschizător de drum a fost cu siguranță Grupul Editorial Art, prin Editura Arthur. Au fost primii care au avut un proiect coerent în acest sens, au început să încurajeze scriitorii (și ilustratorii) români, au inițiat un concurs național de manuscrise sperând să descopere autori necunoscuți și texte inedite. Și au mizat pe calitatea cărților (care arată și foarte bine, de altfel). La scurtă vreme și alte edituri s-au prins care e treaba și au început să fie in­­teresate să publice autori români. Astăzi e chiar o „modă“ să scrii pentru copii, mulți autori care scriau doar pentru adulți au început să scrie și pentru copii.

Totuși, nu sunt mulțumită pe de-a întregul. Literatura pentru copii e percepută în continuare la noi ca o literatură „mică“ și puțin importantă, nu se compară cu literatura „mare“ cu care se câștigă Nobelul, se ignoră rolul ei formator. E un flecușteț acolo, oricine poate să scrie pentru copii… ei bine, nu e deloc așa, foarte puțini pot scrie bine pentru copii. Și, în fond, așa cum am mai zis în mai multe rânduri și nu doar eu, ci și tu sau Florin Bican – nu există cărți pentru copii și cărți pentru adulți, sunt doar cărți bune și cărți proaste. Așa că aștept ca percepția generală să se schimbe și, de ce nu?, aștept cu nerăbdare ca autorii ro­mâni pentru copii să fie publicați și în alte limbi, să iasă și în afara țării, pentru că unii dintre ei chiar merită și pentru că la noi s-au publicat, de-a lungul timpului, traduceri destule. Și mai aștept ca mai multe texte scrise de autori contemporani să-și găsească locul în manualele școlare.

Dacă tu ai fi profesor și ar trebui să-i faci pe copii să iubească lectura, cum ai proceda? Ce cărți le-ai propune co­­piilor de gimnaziu, de pildă?

Sinceră să fiu, n-aș vrea să fiu în locul unui profesor, nu e deloc ușor. Însă cu­­nosc mulți profesori de limba română care reușesc să-i convingă pe copii să citească, sunt acei profesori care își înțeleg altfel profesia, trec dincolo de programa școlară, de bareme pentru examene, de marea „pregătire“ exclusiv pentru Bac sau Evaluare Națională, de toată birocrația care ține de sistem în sine (și care presupun că e obositoare), și își găsesc timp la clasă și pentru literatură. Cred că totul începe în sala de clasă, să-i convingi că lectura poate să fie o provocare, un quest ca într-un joc pe computer, că o carte poate genera dezbateri interesante, schimburi de idei, că se poate forma o comunitate de cititori. Dacă te bazezi ex­­clusiv pe textele obligatorii „de manual“ nu o să reușești. Profesorii au nevoie de teme actuale, de povești moderne cu care să-i atragă pe copii. Ca să dau și un exemplu, Mihaela Nicolae de la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău face o treabă extraordinară în această privință – recomandă cărți, găsește de fiecare dată câte o nouă abordare mai „cool“ pentru textele clasice, copiii au la fiecare oră de română „cinci minute de lectură“, au jurnale de lectură și discută pe marginea lor, fac și mici exerciții de scriere creativă etc. Dar mai sunt și alți profesori foarte deschiși, i-am cunoscut la Lecturiada de la Cluj, organizată în fiecare an de Monica Onojescu de la Asociația Națională a Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“ – e un fel de tabără de literatură la care participă profesori din toată țara împreună cu câțiva dintre elevii lor, iar relația este una de colegialitate, „de la egal la egal“, nu mai există distanța, autoritatea, copiii și profesorii lucrează îm­­preună în cadrul atelierelor (copiii desco­peră, de pildă, că poeziile lor pe o anumită temă pot fi mai bune decât ale profilor), există scriitori invitați, ilustratori, autori de benzi minunate, e minunat ce se întâmplă acolo, te trezești brusc tele­portat într-un alt sistem de educație, viu, interactiv, creativ. Dintr-un alt film față de ce se întâmplă în școlile noastre este și tabăra organizată de Editura Arthur „Locuiește în poveste“, însă acolo vin copii care deja citesc mult.

Articol de Ioana Nicolaie

Interviul integral poate fi citit în numărul 8-9, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.