Dacă cei interesaţi au citit într-adevăr acea parte a programului actualului partid de guvernământ care priveşte educaţia, ei bine, prea multe lucruri noi nu cred că au aflat. De fapt, foarte puţin din ceea ce priveşte problemele reale ale şcolii de azi: de pildă, cu privire la starea învăţământului rural, referirile concrete lipsesc cu totul, deşi circa 44% dintre elevi aparţin acestui spaţiu (nicio soluţie, de pildă, privind gradul foarte ridicat de navetism al elevilor!), nimic în legătură cu procentul dramatic de analfabetism funcţional, în vreme ce problema relaţiei dintre teorie şi practică, cu referire la învăţământul obligatoriu, e tratată ca acum cincizeci de ani. De altfel, ultimul aspect a devenit în ultimii doi-trei ani o temă delicată, fiindcă fără o reconceptualizare a acestui principiu riscăm să intrăm într-o zonă care poate aduce mari daune şcolii obligatorii, dimensiunii culturale a instruirii. Şi tot nimic (cu excepţia unei informaţii privind o „lege a manualului“) nu se poate afla în legătură cu reforma curriculară în curs, fiindcă programul nu precizează dacă „se continuă actuala reformă curriculară“, ci afirmă doar că… se va realiza reforma curriculară. O luăm, cumva, de la capăt?
Pe de altă parte, obsesia actualului partid de guvernământ privind modificarea Legii 1 (senzaţia mea este că obsesia e generată de faptul că nu „noi“ am făcut această lege, ci „ei“!) continuă şi, pe drept cuvânt, cineva observa recent în Tribuna învăţământului că a continua producerea de modificări la Legea 1 e total neproductiv şi, aş adăuga eu, provoacă senzaţia de absurd, fiindcă legea a fost atât de modificată, încât nu are decât o vagă legătură cu iniţiatorii.
 Dar o analiză a programului de guvernare al PSD privind educaţia a făcut recent profesorul universitar Constantin Cucoş de la Universitatea din Iaşi, specialist în ştiinţele educaţiei. Domnia sa a observat pe drept cuvânt câteva lucruri care, în sinteză, ilustrează sărăcia incredibilă a ideilor şi principiilor conţinute de acest program (n.n.), ca şi lipsa de soluţii (cu excepţia, eventual, a unor salarii mai mari pentru profesori, care evident că nu rezolvă decât parţial problemele!), aspecte care vor însoţi destinul şcolii preuniversitare în următorii ani.
Este vizibilă în primul rând o incapacitate a autorilor programului de a diagnostica starea şcolii contemporane şi în consecinţă de a-şi construi programul pornind de la imaginea unei „şcoli reale“ şi nu de la conturul unei şcoli, construit sub semnul unei propagande marcate de numeroase truisme. De altfel, acesta este şi primul reproş pe care profesorul îl aduce acestui program: prezenţa surprinzătoare a truismelor, de genul: „«Educaţia este tot ce vezi şi ce auzi», spunea marele patriot Nicolae Iorga. Privim educaţia ca un factor strategic de dezvoltare. Educaţia a fost şi va rămâne un domeniu de interes major, mereu pe agenda publică. Educaţia începe la naştere şi continuă toată viaţa prin acumularea în cunoaştere“.
Alteori, truismele prezente în program nasc, spune Constantin Cucoş, perplexităţi. Ni se spune că „Educaţia este chemată astăzi să şlefuiască talentul personal al celui şcolit (subl. n.), să îi transfere valorile de referinţă pentru consolidarea (subl. n.) caracterului, să îi dezvolte capacităţile creative. Inteligenţa mamă (!!! – n.n.) este cea mai importantă resursă a ţării, în acelaşi timp singura inepuizabilă. Lumea este modelată de inteligenţa mamă prin ideile dezvoltate prin cultură, prin creaţia ştiinţifică şi tehnică, prin capacitatea umană de a înţelege, interpreta şi crea lumea în care trăim. Nu am auzit şi nu-mi dau seama în ce constă «inteligenţa mamă», cu toate că de peste treizeci de ani mă preocupă problemele legate de educaţie“, atrage atenţia profesorul.
Analizând în continuare programul, Constantin Cucoş identifică alte hibe ale acestuia care duc, în cele din urmă, la o concluzie descurajantă. O caracteristică pregnantă a actualului document programatic constă în aceea că „se supralicitează dimensiunea social-asistenţială. Cam toată partea anticipativ-prospectivă a programului vizează componenta de asistare, încurajare, dezvoltare a educaţiei pe axa accesibilităţii, incluziunii, susţinerii financiar-materiale a beneficiarilor educaţiei (prin creşterea salariilor, facilităţi atractive pentru elevi şi studenţi etc.). E o perspectivă socialistă, cum era de aşteptat. Nimic despre viziune, mod de abordare, strategii inovative. E firească această preocupare, neglijată în deceniile din urmă, numai că ea nu poate suplini lipsa unei viziuni cu privire la «nucleul dur» al educaţiei la scară naţională“. (Cu o rezervă însă: mulţi ani, banii de navetă ai elevilor nu au fost plătiţi ori au fost plătiţi cu întârziere, mai ales în anii în care miniştrii Educaţiei au fost social-democraţi. Să sperăm că măcar acum această dimensiune a programului va fi implementată în ceea ce am numit şcoala reală.)
În sfârşit, ceea ce ar putea fi o contribuţie de esenţă a programului PSD privind educaţia sfârşeşte, potrivit opiniei profesorului, într-o altă supralicitare, de genul celei social-asistenţiale. Dar iată ce scrie Constantin Cucoş: „Evidenţiem faptul că asistăm (prin program – n.n.) la o adevărată revoluţie antreprenorială a întregului sistem de educaţie, indiferent de nivelul exercitării acesteia, prin implementarea unor activităţi de antreprenoriat încă din ciclul primar sau gimnazial, prin «insuflarea ideii că un absolvent de şcoală vocaţională trebuie să deschidă o afacere» şi «organizarea de concursuri antreprenoriale la toate nivelurile preuniversitare». Asistăm, aşadar, la o «cotitură» antreprenorială încă din faza achiziţiilor fundamentale sau de dezvoltare a acestora, ceea ce, din perspectivă psihopedagogică, nu este în regulă. După câte ştim, în ciclul primar şi gimnazial se achiziţionează instrumentele culturale de bază (scris, citit, socotit, operarea cu calculatorul). În ce sens se va accentua dimensiunea antreprenorială? Prin resemnificarea sau reconvertirea întregii cunoaşteri didactice în sens pragmatic, prin «legarea teoriei cu practica», prin pragmatizarea învăţării, prin imersiunea elevilor în unităţile productive, prin încurajarea unor iniţiative economice a copiilor sau tinerilor?“.
Spusele, întrebările profesorului, în fapt, subliniază încă o dată nevoia resemnificării conceptului legăturii teoriei de practică, concept de care se face atâta paradă în ultimii ani, în contextul în care chiar problema reînfiinţării şcolilor profesionale este şi ea pusă uneori sub semnul unui pompierism amatoristic.
Concluzia, cam dură probabil, pare a fi totuşi de neevitat, fiindcă aparţine unui specialist: „Programul a fost scris de nişte ageamii, de persoane care nu au proprietatea conceptelor uzitate în educaţie. Se vede treaba că activiştii de partid nu au apelat la o persoană cu pregătire de specialitate pentru a «şlefui» niţel limbajul şi nu a da cu «oiştea-n gard», chiar şi la nivel discursiv“.
Adrian Costache
P.S. Iar eventualul reproş că un program politic nu poate să intre în… detalii nu poate acoperi tentaţia vizibilă şi irepresibilă a propagandei şi a populismului, aşa cum nişte cifre bombastice (care amintesc de kilometrii de autostradă!) nu pot ţine locul afirmării unor linii de politică educaţională („de reformare instituţională, de asigurare a calităţii, de formare a profesorilor, de inovare şi remodelare a formulelor de stimulare, de evaluare sau certificare a competenţelor“) şi de strategii motivate organic de o realitate a şcolii adesea deconcertantă.