Tot mai des privit cu fatalism, „statul pe telefon” a devenit starea de fapt a majorității tinerilor. Când nu consumă, filmează și când nu fac niciuna dintre astea, distribuie conținut.

Înainte de a ne alătura corului care deplânge distrugerea iremediabilă a culturii, poate că ar fi mai util să analizăm platformele de socializare, în special TikTokul, din perspectiva sugerată de criticul de film Andrei Rus: un „nou mediu de (auto)exprimare audio-vizuală”.

Se formează o galerie informală și haotică, utilizatorii devin creatori vizuali care testează zilnic idei, formule și limite ale aplicației. E locul unde autenticitatea iese adesea la suprafață, oricât ar încerca algoritmii să o suprime. Filmări din curtea de la țară sau de la înmormântări se intercalează cu clipuri din multinaționale, cu tutoriale și cu știri din întreaga lume. Protestele se transmit live, iar oamenii preiau „microfonul” oferit de platformă ca să împărtășească orice consideră important cu lumea întreagă.

Estetica e fluidă, autoreferențială, uneori kitsch, alteori neașteptat de rafinată. Trauma se amestecă cu ironia, euforia se suprapune peste calamități. Emoțiile coexistă și se succedă într-un flux nesfârșit de conținut. TikTokul e astăzi spațiul unde se formează sensibilitatea vizuală a unei generații.

În spatele efervescenței creative, se află totuși o logică invizibilă, care modelează constant gustul vizual: algoritmul. TikTokul e un sistem de selecție bazat pe retenție, patternuri comportamentale și potențial de viralizare. Cu alte cuvinte, nu vedem doar ce e relevant, ci și, mai ales, ce prinde. Asta înseamnă că succesul unei imagini e dat de capacitatea de a stimula reacții rapide: șoc, râs, empatie ușoară, recunoaștere imediată. Se conturează astfel o estetică a eficienței emoționale, în care mesajul trebuie să fie cât mai ușor de receptat. Orice nu se pliază pe această logică riscă să nu existe. Tocmai de aceea, alfabetizarea vizuală trebuie să țină cont și de contextul algoritmic în care imaginile circulă.

Estetica specifică TikTok se răsfrânge și asupra altor forme de expresie. De exemplu, în cinema, orice producție care vrea să ajungă la publicul larg trebuie să-și facă loc mai întâi în social media. Prin microtrenduri și muzică virală, publicul ajunge să fie deja familiarizat cu produsul artistic înainte ca el să apară. Trailerul, teaserul, fragmentele distribuite, toate construiesc o promisiune vizuală. Filmul ajunge adesea să funcționeze ca o confirmare (sau infirmare) a unei așteptări deja mediatizate.

Interesul pentru vizual nu scade în epoca digitală, dimpotrivă. Însă consumul constant duce la o epuizare a atenției și la o uniformizare a gustului. Pentru tânărul care merge la cinema sau deschide platforma de streaming să vadă cea mai nouă producție, atracția nu vine doar din poveste, ci și din nevoia de apartenență la un fenomen. Se uită la un film pentru că „e peste tot”, pentru că prietenii l-au văzut, pentru că nu vrea să rămână pe dinafară.
Reclamele virale promit o experiență, dar nu neapărat una înrădăcinată în arta vizuală, ci în estetica trendului: cadre hiper-saturate, montaj rapid, fețe cunoscute, melodii virale. Și așa apar dezamăgirile, pentru că reclamele, după cum știm, sunt adesea amăgitoare, iar reclamele la artă nu fac excepție.

Unde intervine educația vizuală în fluxul permanent de conținut? Mai mult ca niciodată, e necesar ca tinerii să înțeleagă cum funcționează o imagine, ce mecanisme de influență activează, cum produce emoții și cum poate fi folosită pentru manipulare.

E destul de ușor de tras concluzia că profesorii, părinții, adulții au obligația morală să ajute tinerii să se descurce într-o societate în care comunicarea se face din ce în ce mai mult prin imagini. Imaginea a devenit, în multe contexte, un înlocuitor al textului sau un însoțitor esențial. Elevii memorează concepte din videouri animate. Studiază în timp ce le rulează videouri pe fundal. Atenția e atât de fragmentată, că un singur stimul – al textului scris, de exemplu – nu mai este suficient cât să-i țină atenți. Școala poate ignora acest lucru sau îl poate recunoaște și se poate ajusta la nevoile elevului. Dar să cerem asta, pur și simplu, înseamnă să ignorăm o stare de fapt: mulți dintre adulți nu stăpânesc nici ei forma de alafebtizare vizuală necesară pentru astfel de conversații.

Celor care deja strâmbă din nas la ideea de a intra pe TikTok să scrolleze printre dansuri și provocări, le amintesc propunerea pe care am lansat-o la începutul textului: de a privi cu o curiozitate lumea nouă care se formează sub ochii noștri – și cu aportul câtorva dintre noi.

Ce înseamnă, concret, să formezi gândirea vizuală? Înseamnă să iei un videoclip viral și să-l poți discuta, oricât de superficial ar părea. Ce transmite? Ce filtre sunt folosite? Ce emoție induce și prin ce mijloace? Care este contextul și de ce a fost o variantă aleasă în locul alteia?

Astfel de abordări construiesc un tip de reflecție care lipsește tocmai pentru că imaginea din online e percepută ca ceva imediat, intuitiv, care se simte, nu se gândește. Iar aici școala are șansa să construiască noi competențe, adaptate realității în care elevii deja trăiesc.

Devine tot mai clar că educația vizuală nu ar trebui să fie un adaos opțional, ci o componentă a parcursului școlar. Orele de arte vizuale sunt adesea tratate ca o pauză creativă între disciplinele „serioase” sau sunt reduse la exerciții de reproducere tehnică, fără o discuție despre sens, estetică sau context cultural. Dar educația estetică înseamnă mai mult decât desen. Înseamnă capacitatea de a interpreta lumea prin imagini, de a înțelege mecanismele prin care suntem influențați și de a avea criterii proprii de apreciere, în locul celor luate de-a gata din diverse surse, cum ar fi algoritmii digitali, care livrează exact conținutul ce trebuie să placă fiecărui utilizator.

În școlile din România, estetica nu este valorizată aproape deloc. E un termen rar rostit și un concept aproape inexistent, deși ar putea fi punctul care unește teoria cu exercițiul practic de înțelegere a imaginilor care ne înconjoară și a influenței pe care o au asupra noastră.

Fenomenul nu va dispărea. Însă poate fi discutat. Poate fi pus într-un cadru care provoacă întrebări, un cadru unde tinerii pot învăța să problematizeze universul vizual haotic.

O cultură vizuală vine cu abilitatea de a selecta, de a înțelege, de a chestiona și privi critic.

MELISSA ANTONESCU, artist vizual