Activitatea de zi cu zi la clasă nu este doar o diadă: profesor-elev. Toți factorii care „înconjoară“ climatul școlar au o importanță aparte și dintre aceștia părintele este cel care poate să fie un partener sau un adversar al cadrului didactic în cadrul procesului de devenire al elevului. Iată de ce un bun cadru didactic trebuie să treacă dincolo de o bună înțelegere a clasei și a profilului elevilor cu care lucrează, el trebuie să ajungă să înțeleagă ce părinți au „în spate“ fiecare dintre elevii săi și cum poate să colaboreze bine cu aceștia în folosul generației care crește în băncile școlare (fizice sau online)…

Să începem cu… începutul. Cercetările în acest sens au fost bine evidențiate încă din 1966 prin studiile Dianei Baumrind. Autoarea, pornind și de la alte aspecte determinate mai larg în literatura de specialitate (vezi și studiul efectuat de către Lewin, Lippitt și White privind stilurile de conducere: autoritar, democratic și laissez-faire), a identificat patru stiluri ale părinților:

• părintele autoritar;
• părintele democratic;
• părintele permisiv;
• părintele neimplicat.

Cum a ajuns autoarea la aceste patru stiluri? Baumrind a utilizat două dimensiuni: suport parental (desemnând ni­velul la care se implică părinții) și control strict (gradul de imperativitate parentală). Primul element (suportul parental) se asociază unor caracteristici ca o mai mare căldură sufletească, nivel ridicat de acceptare și implicare. La polul opus, controlul urmărește gradul de monitorizare a vieții copilului de către părinte.

Credeți că sunt suficiente doar aceste două dimensiuni? Unele contribuții din literatura de specialitate nu au vrut să se oprească aici. Astfel, Greenspan (2006), preluând cercetările lui Baumrind, propune adăugarea la cele două dimensiuni (căldură sufletească și control) pe cea de-a treia (toleranța), care ar presupune ca un părinte democratic să dea dovadă de flexibilitate și să fie capabil să ofere răspunsuri diferențiate în funcție de situație.

Revenind la cele patru stiluri parentale, Reitman, Rhode, Hupp și Altobello (2002) ne oferă o scurtă caracterizare a acestora:

Primul pe lista noastră este părintele autoritar (Bredehoft, 2020). Acesta are un nivel de control ridicat, dar un nivel scăzut de căldură sufletească în relația cu copilul său. Părintele autoritar este strict, se așteaptă la supunere din partea copilului și se bazează pe putere în situația în care copilul are comportamente nepotrivite. El impune reguli și ordine fără să explice și motivele care stau în spatele acestora. Formulări de tipul – pentru că așa spun eu – sunt frecvente la acest tip de părinți.

Enten și Golan observă că deși copiii cu părinți autoritari tind să performeze bine la școală, micuții au abilități sociale scăzute, o stimă de sine scăzută și un nivel ridicat al depresiei.

La polul opus, părintele democratic îmbină controlul cu căldura sufletească. Durkin (apud Spera, 2005) ne prezintă trei motive conform cărora părintele democratic produce rezultate pozitive pentru copiii săi:

1) Părintele democratic oferă copiilor un nivel înalt de securitate emoțională și le dă acestora confortul și independența care-i ajută să reușească la școală.

2) Părintele democratic oferă explicații pentru acțiunile sale, lucru care îi face pe copii să înțeleagă și să accepte valorile și obiectivele părinților.

3) Părinții democratici oferă copiilor șansa unei comunicări în ambele direcții (atât de la părinte spre copil, cât și de la copil spre părinte) și – în acest mod – cei mici învață să aibă o comunicare bună cu persoanele din jurul lor.

Mai mult decât atât, în urma studiului pe care l-au efectuat, Huver, Otten, de Vries, Engels (2010) au demonstrat o ipoteză interesantă: părinții democratici (cu un scor ridicat atât la suportul emoțional acordat copiilor, cât și la control) sunt mai extravertiți, agreabili, conștienți, stabili emoțional și mai deschiși decât celelalte stiluri.

De altfel, trebuie spus că o astfel de perspectivă nu se aplică doar la nivelul părinților. Walker (apud Roopnarine, Krishnakumar, Metindogan, Evans, 2006) a arătat că și profesorii democratici au, la rândul lor, o influență pozitivă asupra performanțelor academice a elevilor.

Mai avem două categorii în tipologia lui Baumrind: părinții permisivi și părinții neimplicați. Astfel, părinții permisivi au un control scăzut (chiar dacă căldura sufletească este la cote ridicate). Ei evită confruntarea cu copiii lor, dar se identifică cu starea emoțională a acestora. Drept consecință, există riscul ca micuții să crească egoiști, să aibă impresia că pot să facă ce vor și să nu li se întâmple nimic (să scape nepedepsiți) – ceea ce îi poate conduce spre comportamente nepotrivite și hazardate.

Stilul neimplicat presupune părinți care nu au nici perspectiva controlului, nici pe cea a implicării emoționale. De altfel, unii autori afirmă că avem de-a face cu o fugă de responsabilitatea de părinte.

Dar clasificările sunt departe de a se opri la aceste 4 stiluri. Mai există aspecte asupra cărora este bine să insistăm. Pentru a contura mai bine acest lucru trebuie să vă gândiți cum ați răspunde la următoarea întrebare: Credeți, ca părinți, că trebuie să fiți protectori cu copiii sau mai degrabă relaxați și să îi lăsați să învețe din propria experiență (uneori dureroasă)?

Cercetătorii au demonstrat că mamele care dau dovadă de prea multă protecție și îngrijorare față de problemele copilului (în special în timpul stadiilor incipiente de dezvoltare a acestuia) pot să îi transmită acestuia o privire mai temătoare/anxioasă asupra lumii.

Studiul a avut loc la Centrul de Sănătate Emoțională de la Macquarie University, Sydney, Australia. Cercetătorii au investigat un grup de 200 de copii. Prima evaluare a micuților a avut loc la 3-4 ani și a fost repetată din nou cinci ani mai târziu. Mamelor li s-a cerut să răspundă unor întrebări-cheie (cum sunt: „decid cu cine se va juca copilul meu“ și „îmi îmbrac copilul, chiar dacă el/ea poate face singur/ă acest lucru“). Astfel, s-a descoperit că mamele supraprotective (intitulate de către cercetători „părinți elicopter“ datorită nevoii de supraveghere permanentă) tind să provoace la copiii lor preșcolari o creștere a anxietății și inhibării.

Și lucrurile nu se opresc aici. Cercetările au demonstrat că există trei tipuri de părinți-elicopter (Morin, 2018):

• părinții elicopter de recunoaștere – sunt cei care strâng informații pentru copiii lor, fac treburile în locul acestora pentru a se asigura că sunt bine făcute, oferă sfaturi și când acestea nu sunt cerute/necesare;
• părinții elicopter care zboară la altitudine joasă – sunt cei care merg să vorbească cu profesorii fără ca respectivii copii să știe de asta, încearcă să influențeze traseul școlar și de carieră (dar de undeva din umbră, chiar dacă permanent);
• părinții elicopter de război – sunt agresivi, sunt permanent cu un pas în fața copilului, se ceartă pentru el, declanșează și duc „războaie“ în numele lui, se ceartă cu toată lumea.

Alte cercetări au încercat să facă o corespondență cu lumea animală și stilurile de parenting. Astfel, Anne Chua (apud Brooks, 2019) s-a referit la ceea ce ea a numit mamă-tigru. Autoarea, profesor la Universitatea Yale, se referea la propriul stil de a educa copiii (derivat din stilul mamelor din China) care presupunea „o mamă care este foarte strictă cu copilul său pentru a-i dezvolta spiritul de competiție academică“ (Chua, 2011).

Este vorba despre un stil dur de a crește un copil? Veith (2014) spune că un părinte-tigru este cel care „crede că viața de familie este o pregătire pentru lumea adulților, o școală a bătăliilor grele, a consecințelor aspre“. Asta nu exclude – spune autorul – dragostea, dar este vorba despre o formă de dragoste dură, o dragoste care gândește prezentul prin prisma viitorului, o dragoste care spune că este „mai bine să plângi puțin astăzi, decât mai mult mâine“.

Articol de Ion-Ovidiu Pânișoară – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în numărul 10, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.