Lucruri importante trec adesea neobservate. Se transformă în „ciudățenii”. Cum adică, cineva își permite să vadă efectele negative ale noilor tehnologii (Internet, Facebook etc.) și lucrul acesta poate fi un lucru serios?!… Nici vorbă! E ca și cum ai încerca, cu secole în urmă, să promovezi ideea de raționalitate a lumii în care trăim. Așadar, nu vă atingeți de noile tehnologii, o asemenea atitudine este o „ciudățenie”. Așa cum, în anumite contexte, ciudate pot deveni cumva și majoritățile, în vreme ce minoritățile pot să-și triumfe adevărul lor absolut. De altfel, ele, noile tehnologii, au devenit, se pare, noile zeități ale unei umanități care nu vrea să se mai recunoască pe sine ca având trecut. Este o umanitate care lucrează de zor în a-și modifica, zic unii, chiar legăturile neuronale de bază și a-și reproiecta o altă minte. O minte/un creier mult mai performant, desigur, care nu se împiedică de ceea ce odinioară însemna… valori. Dimpotrivă, valorile, emoțiile eventual, care aparțin trecutului, înseamnă tot ceea ce pare a nu putea fi azi identificat cu repeziciune în ființa umană și creează probleme. De aceea ele trebuie restrânse, anulate chiar, iar omul trebuie să devină un proiect clar până la capăt, capabil de schimbări comandate…
Ar putea să mi se reproșeze că încerc aici să construiesc un scenariu SF mediocru. O trimitere la romanul „Rezervația”, al unui scriitor olandez (Ruyslink, cred!), unde toate persoanele vulnerabile, depinzând de trecutul lor emoțional, sunt duse la un muzeu, ar putea fi considerată și ea ca parte din acest scenariu… Dar toate aceste impresii mi-au fost date de anumite reacții la un punct de vedere al profesorului Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai, la un congres al istoricilor. Reacții intolerante, dacă nu cumva chiar de „demascare” a autorului lor.
 Pentru profesorul clujean, trendul lumii contemporane este unul „de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de viață a comunităților, mai ales a celor naționale. Motivele sunt multe, adaugă profesorul, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până la globalizarea prost înțeleasă și de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranță, trivialitate, violență, toate cultivate de forțe mult mai puternice decât ne putem noi închipui”.
Chiar dacă nu pot îmbrățișa unele dintre motivele identificate de Ioan Aurel Pop, problema este reală și ea este într-un fel produsul unei anume culturi, numită „postmodernitate”. Am încercat în mai multe rânduri să înțeleg feno­menul și contextul în care s-a născut postmoder­nitatea. Esențial mi s-a părut a reține că postmo­dernitatea se vrea în primul rând o atitudine sau produsul unei atitudini aparent „estetice” față de toate fenomenele lumii contemporane care au legătură cu existența, cu Ființa umană, cu viețuirea și cu sensul ultim al acesteia. Și în egală măsură refuzul cutumelor morale, creștine sau de altă na­tură, în cele din urmă elogiul anomiei. Am înțeles postmodernitatea ca o nouă „eliberare” a omului, ca pe o nouă etapă a drumului său, liber de Dumnezeu, către un destin care se vrea în totalitate creat de om, fără niciun fel de ingerințe exteri­oare. Curată nebunie, vor zice cei care sunt formați la vechea școală, la o educație obsedată de con­struc­ția ființei, de proiectul imaginar sau real al unui om, nu neapărat nou, ci mai bun, chiar dacă mai bun ar putea însemna mai puțin liber, oricum sub semnul unei deveniri spirituale și morale în primul rând. Și tot ei vor observa poate că trăim într-o eră a „cantității”, că ne aflăm cumva la capătul unui asemenea ciclu.
Profesorul aduce argumente în a cuantifica un fenomen de refuz al trecutului, observând, între altele, ce se întâmplă cu educația preuniversitară: Astăzi se tinde la înlocuirea din sistemul de edu­cație primară și secundară a disciplinelor șco­lare consacrate și care și-au dat măsura valorii lor în socie­tate (istorie, geografie, botanică, zoologie, ana­to­mie, limbi clasice etc.) prin conținuturi (nece­sare, fără îndoială) botezate „discipline școlare” („educație pentru drepturile copilului”, „educație antreprenorială”, „educație sexuală”, „educație rutieră”, „educație juridică” etc.). Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaș­tere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător și finalizate prin medii școlare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu prin eliminarea celorlalte.
Sublinierile făcute nu apar pentru prima oară în discuția publică, doar că, precum altădată, nu există interlocutor. Ceilalți, cei pentru care disci­plinele consacrate trebuie „restrânse”, „eliminate”, nu par a fi în stare să dialogheze cu argumente pe această temă. Și asta s-a văzut cu vârf și îndesat la elaborarea noilor planuri-cadru gimnaziale. Min­țile lor par a fi construite într-un anume fel, în care standardizarea și-a spus din plin cuvântul. „Învă­țând istorie, spune profesorul clujean tot ca argu­ment pentru o școală profund formativă, elevul află despre lumi și compară, face cunoștință cu primele legi, constituții, culte religioase, află ce sunt stilurile arhitectonice, deosebește o simfonie de un concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinței și al bisericii, al libertății, egalității și democrației etc., poate prețui dialogul și informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate etc. Istoria, ca și alte disci­pline «învechite», promova, pe lângă fapte, valori mo­rale, artistice, umane, idei fundamentale generale, strategii de viață; noile «discipline» pro­puse răspândesc metode și tehnici limitate, cunoș­tințe de nișă, care se pot învăța de către un om cu inteligență medie în timpul liber sau în cadrul orelor de dirigenție sau prin prisma dexterităților școlare”.
Consecințele unei asemenea schimbări în educație nu par a fi altele decât acelea de „creare de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația «Google», generația «Facebook», generația «SMS» sau toate la un loc”.
Este observația care a „revoltat” o parte a tine­rei generații, care a acuzat profesorul că se pos­tează în a fi inamic al noilor tehnologii. Ceea ce este surprinzător e faptul că în locul unei dezbateri pe care aserțiunile profesorului le-ar fi putut produce, am asistat din nou la înmormântarea rapidă a ideilor, la refuzul dialogului.
Și totuși, ce facem cu trecutul?!… Ce rol mai are el în a edifica ființa interioară a generației Facebook sau a generației SMS?!…
Un răspuns care nu se poate formula decât prin dialog. Dar pentru un dialog a fost întot­deauna nevoie de doi interlocutori. Unul există, unde este al doilea?!…
Adrian Costache