Ion-Ovidiu PÂNIȘOARĂ profesor universitar

Stres, agresivitate, violență… Sunt fenomene despre care vorbim tot mai des. Pe undeva, din păcate, se pare că începem să ne și obișnuim cu ele, pentru că tot ceea ce ne înconjoară are o anumită doză de agresivitate. Totuși, pași se fac, dar trebuie să-i completăm cu o înțelegere mai profun – dă a fenomenului, să ne dăm seama ce se întâmplă și – mai ales – de ce se întâmplă!

În 2019 a intrat în vigoare legea antibullying care încearcă să găsească un răspuns legal la violența psihologică pe care o regăsim frecvent și în spațiul școlii. În realitatea de zi cu zi, părinții și profesorii au un mod de a accepta, pe undeva, inevitabilul situației: și pe timpul meu mai erau altercații în școală… Cu ce se deosebește situația de atunci cu ce avem acum? Haideți să începem cu începutul. Să vedem cu ce avem de-a face…

O definiție succintă ne este dată de către UNICEF. Astfel, studiile arată că bullying-ul reprezintă o formă de abuz emoțional și fizic, care are trei caracteristici:

• este intenționat – agresorul are intenția să rănească pe cineva;
• este repetat – aceeași persoană este rănită mereu;
• presupune un dezechilibru de forțe – agresorul își alege victima, care este percepută ca fiind vulnerabilă, slabă și nu se poate apăra singură. De obicei victimele sunt mai mici, mai slabe, mai tinere sau, într-un fel, mai vulnerabile decât agresorii.

Iar studiile arată că bullying-ul poate conduce la efecte devastatoare: depresii, gânduri suicidare, frică, automutilare. Și tot conform studiilor, între un sfert și o treime din elevii din Statele Unite raportează că sunt intimidați la școală, potrivit Centrului Național de Statistică a Educației.

Dar de ce oare apare bullyingul? Unele cercetări spun că agresorii nu se nasc ca atare, ci mediul în care cresc își pune o influență majoră asupra comportamentului lor. Unele cauze pot să provină din familie (Vitelli, 2019), altele din școală și mediul social în ansamblu:

• În general, spune Vitelli, primii născuți într-o familie au fost raportați ca fiind mai susceptibili de a-i intimida pe frații mai mici. Și acest comportament o să fie transferat mai apoi la școală! La fel, mărimea familiei poate să fie un mediu propice pentru dezvoltarea agresivității.
• Dacă părinții nu oferă căldură emoțională în relația cu copiii lor, dacă există conflicte frecvente în familie, copiii sunt mai predispuși să devină agresori (preluând modelele văzute la părinții lor). La rândul său, C. Hughes observă că mediul (familial sau școlar) poate să-și pună amprenta asupra modului în care copilul acționează. În familie trebuie să observați dacă oamenii își arată unii altora respect, în ce mod sunt rezolvate problemele – prin argumente sau prin dispute și țipete – și dacă există un stres excesiv la care (și) copilul este supus. De altfel, Fredric Neuman spune că un educator care țipă tot timpul la copil nu îi oferă acestuia nuanțe și copilului o să-i fie greu să distingă între momentele când i se spune ceva dar nu este necesar să urmeze indicațiile întocmai și situațiile în care este obligatoriu să facă tot ceea ce i se spune.
• Copiii agresați de alte persoane tind să devină agresori la rândul lor atunci când vor avea ocazia.

Alte studii arată că bullying-ul rămâne un stil comportamental durabil, în mare parte pentru că agresorii obțin ceea ce își doresc, cel puțin la început. Dacă ne gândim mai bine, prin faptul că un astfel de comportament nu este oprit, agresorul primește o recompensă și orice comportament recompensat tinde să se repete, nu este așa? Iar reacția noastră nu trebuie să întârzie prea mult, pentru că, așa cum observa Hanscom (2020), tiparele comportamentale stabilite înainte de vârsta de 12 ani tind să se permanentizeze. Este datoria cadrelor didactice ca, alături de părinți, să înțeleagă fenomenul și să acționeze cât mai timpuriu!

Mai mult decât atât, s-a observat că uneori comportamentul de abuzare poate să fie contagios! De exemplu, într-un studiu publicat de Cialdini (1990), simpla observare a cuiva care se angajează în „comportamente iresponsabile din punct de vedere social“ poate duce la aceleași comportamente la persoana care le observă. Lăsând un agresor să își „facă treaba“ avem astfel un risc și mai mare: vom crește numărul de copii din clasă care vor avea un comportament agresiv!

Ce putem face?

În primul rând, dacă avem grijă să nu avem victime, numărul abuzatorilor va scădea dramatic. Într-adevăr, mulți agresori acționează pentru că victimele nu au învățat ce să facă! Cum arată „profilul“ unei victime? Arthur H. Bell (2005) ne face o listă utilă:

• stilul personalității de care dă dovadă victima intră în contradicție directă cu stilul abuzatorului;
• victima se află la locul nepotrivit (oricine altcineva în locul ei primea un „tratament“ similar);
• victima este percepută de către abuzator ca un „sac de box“, deoarece niciodată nu ripostează;
• victima este percepută drept marginală (nu are prieteni care să o susțină, aparține unei minorități, este în opoziție cu ceea ce consideră important abuzatorul – spre exemplu, are note bune, ceea ce este considerat o problemă de către agresor, care are de obicei o situație slabă la învățătură etc.);
• victima este nou-venită în școală sau în grupul respectiv.

Ce trebuie să facă cadrul didactic sau părintele

• Observați dacă comportamentul se repetă sau este izolat. Watson ne spune că este bine să observăm dacă comportamentul nepotrivit se îmbunătățește sau, dimpotrivă, se înrăutățește. Uneori o presiune externă a dus la acel comportament: spre exemplu, mulți copii reacționează negativ în momentul în care sunt mutați la o altă clasă/școală, când încep un nou an școlar etc., dar astfel de comportamente negative au șansa să se stingă de la sine în momentul în care se diminuează și presiunea evenimentului care le-a produs.
• Încurajați legăturile de prietenie și interacțiunile sociale ale copilului. Sentimentul de apartenență socială îl ajută să facă față conflictelor (iar agresorii se leagă mai puțin de persoanele care fac parte dintr-un grup – preferă victime care nu au suportul și nu beneficiază de apărare din partea colegilor).
• Copilul trebuie să știe că poate cere întotdeauna ajutorul unui adult! Experiența și maturitatea acestuia conduc la cele mai bune soluții!
• Brenner (2019) ne spune că este bine să învățăm copiii să își dea seama de modul de acțiune al agresorului, pentru a nu fi prinși cu garda jos și să evite – pe cât posibil – zona emoțională, deoarece agresorii se bazează pe dezechilibrul emoțional pe care-l provoacă la victimele lor.

Continuarea articolului poate fi citită în numarul doi, serie nouă, al revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Revista poate fi achiziționată  aici.