Timp de trei zile, între 2 și 4 decembrie 2022, la Centrul Pompidou din Paris, sub deviza „Ce cultură pentru ce viitor?“ (Quelle culture pour quel futur?“), s-au desfășurat vii dezbateri și un dialog susținut pe tema legăturilor (reciproce) dintre tranziția ecologică și transformarea culturală, care o presupune și o însoțește pe prima. Participanții, proveniți din mai toate orizonturile ecologico-culturale, au exprimat o multitudine de idei și au formulat perspective pertinente, multe reflectate în tribune, articole și reportaje care au constituit dosare tematice întocmite și exprimate în publicațiile reprezentative. Simpla trecere în revistă a câtorva dintre titlurile aferente – tranziția ecologică e hotărâtor culturală, abordarea sensibilă e decisivă, artiștii au un rol de jucat în crearea noilor imaginare, dragostea, moartea și rădăcinile frumuseții, să oferim o nouă gastronomie vegetală, arhitectura și posibilitățile infinite ale refolosirii, spre o ecologie cosmică sau clima: ce poate cultura? – sugerează suficiente indicii asupra mizelor în discuție și a soluțiilor posibile. Cu regretul de a nu fi participat în mod direct la marea dezbatere ecologico-culturală, ci doar a-i fi urmărit reflectările sale în presa franceză, vă supun atenției câteva perspective astfel dezvoltate, cu adnotările de rigoare. Și toate acestea cu convingerea că a le cunoaște înseamnă întrucâtva și a participa și, în orice caz, un îndemn spre a le urma.
1. Preliminarii. Criza ecologică actuală, multidimensională, profundă și existențială pentru civilizația umană e consecința directă și logică a degradării ideii de cultură sub două accepțiuni ale sale: pe de o parte, cea a „cultivării“ pământului și privegherii limitelor resurselor sale, iar pe de alta, a sensului marilor transformări care prefigurează viitorul. Cultura dă viață ecologiei umane. Ideea de cultură se află în centrul răspunsului ecologic și putem conchide fără teama de a greși că, în ultimă instanță, însăși ecologia e o fiică a culturii, revoluționară și manifestă. Sub perspectivele unor atari concepții, înțelegem să plasăm marea dilemă a ecuației pe care o presupune tranziția culturală pe care o implică transformarea ecologică. A defini rolul pe care arta și cultura pot să-l joace în confruntarea cu provocările schimbării climatice presupune mai întâi conștientizarea și depășirea a două obiecțiuni. Pe de o parte, faptul că ceea ce constituie astăzi piedici evidente în tranziția ecologică a societății țin cu precădere de opțiunile industriale, interesele acționariale și echilibrele geopolitice, dimensiuni în raport cu care cultura apare cvasineputincioasă. Pe de altă parte, universul creației apare în ochii unora oarecum compromis, dorind mai degrabă să „înverzească“ în mod artificial reprezentările despre lume ori chiar să păstreze ideea unui univers uman indiferent de condițiile materiale de existență, să perpetueze viziuni fragmentare cu influențe puțin convingătoare.
Așadar, o cultură inutilă și/sau compromisă în raport cu transformarea ecologică fundamentală? Aceste două presupuneri ar explica în percepția filosofică a lui Mathieu Potte-Bonneville (Climat: que peut la culture?, Liberation, 30 noiembrie 2022) de ce operele de artă și muzeele care le expun sunt astăzi luate ca țintă a acțiunilor radicale, luând în ajutor aura capodoperelor pentru a interpela asupra indiferenței colective față de ecosistemele distruse ori punctele de basculă a căror depășire tinde a face planeta de nelocuit.
Totuși, în aceste opțiuni ale activiștilor de a se îndrepta prin acțiuni contestatare spre locurile de artă nu e interzis a citi semnul unei așteptări înșelate și atragerea atenției este cu atât mai vie cu cât au loc pe fondul unei îngrijorări generale. Căci, într-adevăr, intrând într-un muzeu observăm că e un loc inaccesibil, operele pe care le vedem expuse sunt sustrase pieței și oferit ca un bun comun, menit să fie împărtășit și nu posedat; permanent într-o atare stare, muzeul devine vulnerabil suscitând gesturi de prudență și, în general, generator de o cultură comună a fragilității. Problema nu e însă cea de a pune în concurență grija pe care o avem pentru operele de artă și preocuparea de protecție a mediului, ci cea de a coagula alianțele necesare spre a face din locurile de cultură un posibil punct de sprijin pentru a promova exigența unei discuții asupra lumii. Pentru a nu rămâne o simplă dorință, această aspirație ar implica cel puțin trei aspecte prioritare. În primul rând, a exercita vis-a-vis de propria noastră istorie culturală o formă de drept de inventar; a înțelege, de exemplu, cum artiștii au căutat de timpuriu căile unei desprinderi față de această viziune a creației ca expansiune indefinită, extracție a resurselor inepuizabile și artificializare integrală a lumii care, de la suprarealism la futurism, a traversat silențios în secolul al XX-lea programul avangardist. De la artistul feminist Mierle Laderman Ukeles, care pune în discuție deșeurile inventând mentenanța artei, la sculptorul Giuseppe Penone care regăsea arborele din grinda pătrată și considera că istoria artei poate fi recitită ca un repertoriu de alternativ pentru o altă modernitate. În al doilea rând, a face să evolueze practicile aferente care organizează viața instituțiilor culturale, refolosirea materialelor de utilizare locală, proiectarea dificultăților acestui parcurs ca reflectare a dilemelor ce marchează societățile noastre, întrebându-ne: cum afirmăm vocația cosmopolită a culturii reducând cheltuielile? Cum locuim și facem să evolueze clădirile concepute în alte vremuri? Din fiecare punct de fricțiune, ce lecții se pot trage, ce reflecții se degajă și se pot împărtăși cu alte spații angajate în același efort?
În al treilea rând, așa cum afirmă filosoful Baptiste Morizot, pentru a depăși indiferența trebuie să recucerim „politicile atenției“, să valorificăm virtuțile oferite de locurile de artă în sensul înțelegerii, compromisului și favorizării consensului. Se impune deci a face să circule, în cele două sensuri, aptitudinea de atenție maximă: pe de o parte, a primi în centrul culturii dezbaterea climatică, revizuirile pe care le impune și controversele pe care le suscită; pe de alta, a face să călătorească spre lume, mediul și importanța acordată, calitățile atenției colective formate, exercitate și perfecționate în acest sens în spațiile artei și creației.
2. Arta ecologică: abordarea sensibilă e decisivă! Din perspectiva abordărilor artistice ale ecologiei, specialiști ai domeniului remarcă un avânt al unei arte „antropocene“, politică și puternică.
În lucrarea sa Vers un art anthropocène (Presses Du Reel, Paris 2022), Bénédicte Ramade, istoric al artei, comisar de expoziție și critic în materie, acreditează teza nașterii unei arte ecologice în SUA la mijlocul anilor 1960. Eco-artiștii de peste Ocean au predicat mult timp în deșert ideile și convingerile lor. Interesul acestora pentru complexitatea mediilor și dinamicile în care omul nu ocupă locul central, de notorietate azi, era unul de pionierat în urmă cu șase decenii. Astfel, proiectele Patriciei Johanson, care a conceput o serie de grădini „active“ la polul opus al ideii de decor vegetal, sunt tributare contextului ecologic, topografic și biologic și se declină în Water Garden pentru a lupta contra eroziunii și inundațiilor ori în Garden-cities pentru a gândi orașul ca un ecosistem. O altă figură a acestei mișcări, plasticianul și performerul Alan Sonfist, în seria sa Myself becoming a Tree, s-a zugrăvit nud, pe cale să îmbrățișeze arborii, dintr-o dorință de conexiune și de hibridizare a viului pentru a-l înțelege mai bine.
Astăzi a devenit esențial a se aminti că dincolo de impactul acțiunilor noastre prezente, plătim opțiunile societății de acum o jumătate de secol când unii, precum cele două nume invocate mai sus, concepeau deja alternative. Acești „inventatori“ au deschis o cale care acum e continuată cu noi și noi instrumente de care dispun mediile culturale convertite la medii ecologice. Încercând să precizeze care sunt acestea și să surprindă diferențele față de etapa inițială, B. Ramade (în interviul publicat în Liberation din 21 noiembrie 2022) subliniază mai întâi faptul că artiștii antropocenului se aventurează din ce în ce mai mult pe terenul ecologist (deci militant, partizan) decât eco-artiștii anilor 1960. Ei sunt convinși de impactul politic al operelor lor, dar nu elimină totuși experiența sensibilă și nu uită să facă artă! Așa, de exemplu, Jérémy Gobé, care a creat opere estetice pentru spațiile de expoziție, a colaborat cu experții și deținătorii-donatori de fonduri pentru a realiza un dispozitiv de renovare a masivelor coraliere plecând de la experimentările sale artistice. Această asociere de diferite domenii de acțiune, foarte productivă, e pusă în aplicare cu talent și de plasticianul danez Tue Greenfort, care dezvoltă un demers, deopotrivă, informativ științific și estetic. Așa se face că arta antropocenului devine din ce în ce mai mult un levier de schimbare. Explozia actuală a numărului de evenimente, instituții, actori culturali care întrețin legături puternice cu viul este îmbucurătoare, chiar dacă e și semnul agravării situației mediului. Capacitatea artiștilor de a duce tematicile ecologice pe terenul experimental este esențială în perspectiva unei schimbări de model, pentru care societatea pare din ce în ce mai pregătită. Atunci când obstacolul operei politice în literalitatea sa e evitat, când locul e lăsat incertitudinii, liberului arbitru, atunci abordarea sensibilă devine puternică și decisivă în surprinderea și exprimarea sensului ecologic.
3. Abordarea senzitivă. Într-o abordare „senzitivă“, plasată sub titlul sugestiv L’amour, la mort et les racines de la beauté, Romain Anger (Liberation, 25 noiembrie 2022) pornește de la convingerea că în timpul experienței estetice simțurile noastre sunt trezite la maximum și trăim viața din plin. Dimpotrivă, în fața inesteticului ele se sting și devenim „morți“ din perspectivă senzorială. De exemplu, în contextul concret a ceea ce ne interesează în privința crizei ecologice actuale societatea apare, mai degrabă, ca „anesteziată“ și lipsită de suflu vital. Într-o schiță de explicație se are în vedere, înainte de toate, conceptul de bază al „estetic“-ului care provine din greaca veche aisthetikos, și înseamnă facultatea de a percepe și experimenta prin simțuri. Estetica se aseamănă cu trezirea corpului, a spiritului, a inimii; există în mod evident o legătură între această noțiune de frumusețe și faptul de a se simți viu. Așadar, a trăi experiențe de tot felul care te fac a trăi din plin, e frumos! Ecuația implică și un proiect deopotrivă politic și ecologic. Căci dacă societatea noastră e „mortificată“ nu e oare pentru că ea împiedică indivizii care o compun să simtă că trăiesc cu adevărat? Dacă suntem anesteziați în interior nu facem parte colectiv dintr-o societate mortificată? Și invers, dacă vom fi emoțional vii, societatea în ansamblul său nu ar putea să genereze viul mai degrabă decât a-l distruge? Dincolo de orice reflecție ecologică, socială, economică ori culturală pământul, în expresia sa materială cea mai simplă și mai pură, ascunde un potențial emoțional extrem de puternic. Un raport sensibil cu materia, prin limbajul corpului, simțurilor și emoțiilor se regăsește și în raportul nostru cu vietățile. Plantele, arborii și biodiversitatea în general sunt mai emoționante decât pământul când le pui la încercare cu aceeași intensitate și energie cu care ne face să iubim materia. Se vorbește de raporturile cu animalul în aceiași termeni pe care îi utilizăm spre a evoca legăturile cu pământul. De fiecare dată când întâlnim un animal sălbatic avem un șoc, inclusiv estetic. Un atare raport sensibil se stabilește și în relațiile interumane în special în domeniul dragostei și sensibilității. Iar intelectual ne repliem pe două tabuuri ale societății: dragostea și moartea. O societate care le bagă sub preș nu poate fi fericită. Frumusețea, a simți din plin că trăiești, energia vieții, dragostea, moartea, vindecarea rănilor trecutului, ecologia profundă: așadar, totul e legat și nu se poate accepta deloc separarea lor.
4. Spre o ecologie cosmică. Pentru a facilita operațiunile nocturne ale US Army, Texas Instruments a pus la punct în 1947 prima cameră termică. Optica sa permite să accedem la viziunea pe care noi o numim termică prin care anumite ființe non-umane, prin ochii ori celulele lor fotosensibile, ne devin familiare. Ceea ce noi percepem drept căldură este în realitate o lumină invizibilă, o parte a spectrului electromagnetic ale cărui unde sunt prea lungi pentru a fi detectabile simțurilor noastre. Așa se face că atunci când vrem, ne putem deschide ochii asupra unei părți a realității pe care camera termică ne permite să o privim. La începuturi, această mașină a viziunii era însoțită de dispozitive de control denumite „termograme“, imaginile unduite pe care le produce permițând detectarea diferenței de temperatură între corpuri și mediul lor, surprinderea febrei unui călător în sala de așteptare a unui terminal, unui adversar ori unui vânat așteptat, ori pierderile de căldură dintr-o construcție. Dar, în contextul problematicii abordate, ni se propune structurarea unei ecologii cosmice proiectând opticile termice spre alte viziuni și denumindu-se imaginile respective „spectrografii“. Hibridizând fantomele și fotonii, acestea ne invită la angajarea într-o tranziție vizionară. Și aceasta întrucât într-un mod mai tehnic, mai puțin mistic aceste imagini ne arată că totul e întotdeauna altceva decât ceea ce vedem. Că totul nu există decât în relație. Astfel, în spectrografii fețele umane ori de păsări, frunzele de arbori, semințele pământului, corpurile cerești însele participă la aceeași continuitate. Undele de căldură restrâng și leagă ansamblul la ceea ce este el, la ceea ce el trăiește, ce emite, absoarbe ori reverberează căldură și lumină. Un acoperiș expus la căldura soarelui devine o figură. Scoarța unui arbore mângâiată de o mână umană păstrează peste timp fantoma acestei prezențe. Orice lucru discret și absent devine prezent și universificat. Căci această viziune e universul. Prin urmare, spectrografiile noastre ne feresc de strania cecitate la care suntem supuși; fondul negru al imaginii, precum cel al cosmosului ori somnului, relevă o dimensiune ce acoperă orice subiect și obiect, care raliază ansamblul viului și ne-viului, fluidizând privirea noastră, făcând caducă orice gândire care nu ar fi cosmică. Totul participă la tot (Smith et Raphmaj, Vers une écologie cosmique, Liberation, 30 noiembrie 2022). Această viziune ne invită la a depăși divizările, a „cosmiciza“ ecologia, a lua în grijă animatul și inanimatul, a considera realul mai discret, a da față la ceea ce nu o are, a face poroasă orice frontieră. Altfel spus, vizibilul și invizibilul intercalate.
5. Noua gastronomie vegetală. Din panoplia instrumentelor culturale menite a marca tranziția ecologică, invocate în dezbaterea menționată, nu lipsește nici dimensiunea gastronomică. Ea ne este relevată, pornind de la postulatul că modul de consum, mai exact alimentația noastră, e una din cauzele încălzirii climatice și ale dispariției viului pe Terra, de Claire Vallée, specialist în „gastronomie vegetală“ (Liberation, 25 noiembrie 2022, Œuvrons pour une nouvelle gastronomie végétale). Ca ființe umane, conștiente de noi înșine și de ceea ce ne înconjoară, trebuie să reflectăm asupra comportamentelor și alegerilor pe care le adoptăm în fiecare zi a vieții noastre. Fără a judeca și nici a impune, există fundamente etice și legi imuabile ce guvernează viața pe planetă și de la care nu putem deroga. Acceptând teza legăturii cauzale dintre alimentație și schimbarea climatică, autoarea se rezumă la relevarea unor aspecte mai evidente și de efect direct: poluarea solurilor, râurilor, mărilor și oceanelor ocazionate de dejecțiile animalelor și intranții chimici prezenți în cultura anumitor cereale, în special cele folosite pentru hrana animalelor, antrenează mai mult decât suprapescuitul dispariția faunei oceanice. Efectele sunt multiple: creșterea concentrațiilor de CO2 în apele marine, proliferarea anumitor alge deosebit de nocive, apariția de zone moarte în oceane, tot mai numeroase și mai întinse, care conduc la acidifierea acestora și la dispariția recifelor coraliere de care depind numeroase specii de pești. Despăduririle masive legate de culturile agricole, precum cea de soia modificată genetic pentru hrănirea animalelor, metanul eliminat în aer ș.a. accelerează procesele de dereglare climatică. Antibioticele și hormonii de creștere injectați animalelor și peștilor de crescătorie în baterii și pe care îi ingerăm prin consum alimentar (produse din carne și lactate) provoacă boli grave și tulburări ireversibile ale sănătății. Consumul de apă necesară culturii cerealelor destinate consumului animalier și agriculturii intensive agravează situația ecologică. Nu în ultimul rând, creșterea intensivă a animalelor și cruzimile la care sunt supuse acestea în cadrul exploatării lor pentru carne pun în discuție umanitatea și afectează demnitatea umană. Una dintre căile de depășire a impasului astfel conturat se propune a fi o nouă abordare culinară în termenii „bucătăriei de mâine“. Proclamând nici mai mult, nici mai puțin că ne-am afla la începutul unui nou moment al umanității, al unei noi lumi și invocând responsabilitatea fiecăruia pentru viețile și opțiunile noastre, autoarea consideră că a venit timpul unei schimbări radicale în domeniu. Mai precis, se preconizează o gastronomie vegetală, o altă manieră de a consuma, o întoarcere necesară la o natură primitoare și prosperă, o „deschidere luminoasă spre o tranziție posibilă“. Fiind în plus femeie și gastronom, C. Vallée își declară credința în vegetal și în inepuizabila sursă de inspirație și de creativitate pe care ne-o oferă natura. A alege să punem vegetalul în centrul farfuriei înseamnă a acționa pentru o gastronomie responsabilă, respectarea mediului, protecția viului, a ecosistemelor și a biodiversității. Fără a renunța niciodată la plăcere, dar una circumstanțiată. După cum natura e puternică și inspiratoare, tot așa omul poate paria pe reziliența sa. Să credem deci în capacitatea de a ne reinventa și a găsi soluțiile viabile pentru viitorul nostru și cel al generațiilor următoare. Pentru a supraviețui crizelor de tot felul e nevoie a ne regândi obiceiurile, inclusiv cele culinare, raportul cu lumea; nu există mari victorii fără mari bătălii. Aceasta e una din ele, chiar crucială. Și totul e a nu uita că și modul de a ne hrăni e un product social, o învățare, o deprindere care pot să se modifice, să evolueze.
6. Perspectiva „climatologică“. Caracterul hotărât cultural al tranziției ecologice a fost afirmat și susținut în cadrul conferinței de către paleoclimatologul Jean Jouzel, membru al IPCC (Le transition écologique est résolument culturelle, Liberation, 29 noiembrie 2022), și în termenii problematicii schimbării climatice. Sunt suficient de evocat în acest sens, sublinia distinsul cercetător, bogatele discuții desfășurate în grupul de lucru care a întocmit și publicat, în februarie 2022, la cererea guvernului francez, un interesant raport consacrat rolului și locului învățământului superior în tranziția ecologică. Desigur, clima și biodiversitatea apar în acest context ca două elemente centrale, dar se impune a observa că această noțiune acoperă un spectru mult mai larg decât aspectele de mediu, economice, sociale și culturale. În opinia sa, o atare tranziție privește valorile, organizările, practicile individuale și colective. Și ele pun în discuție traiectoriile dezvoltării și pe cele ale raporturilor noastre cu alții. Adică nimic altceva, și înainte de toate, provocări culturale. Această dimensiune s-a desprins, exprimat și consolidat cu acuitate în reuniunile periodice ale conferințelor părților la Convenția-cadru privind schimbările climatice, desfășurate anual, cu excepția lui 2021, începând din 1995 și ajunse la COP-27 în 2021. Ea este menționată, de asemenea, explicit în Acordul de la Paris privind clima din 2015, care introduce noțiunile de „pământ hrănitor“/mamă adoptivă – recunoscută în unele culturi de către populațiile autohtone preocupate de prezervarea drepturilor sale – și cea de justiție climatică. Inițiativa Uniunii Europene de a crea un fond pentru „pierderi și daune“ ireversibile cauzate de dereglarea climei în țările în curs de dezvoltare cele mai vulnerabile a fost promovată în cadrul ultimei conferințe a părților din noiembrie 2022 de la Sharm El-Sheikh (Egipt). Dincolo de împlinirea unei datorii morale, acest fapt se înscrie exigențelor principiului responsabilității comune, dar diferențiate, care recunoaște răspunderea țărilor industrializate în provocarea încălzirii antropice a climei și obligația colectivă a acestora de a contribui prioritar la atenuarea, adaptarea și reziliența în fața efectelor schimbării climatice. De asemenea, într-un capitol din ultimul raport al IPCC (2022), cel de-al VI-lea, consacrat comportamentelor umane, se evidențiază necesitatea schimbărilor culturale față de modurile de consum și apelul constant la imaginarea și împărtășirea viitorului climat, caracterizat prin posibilitatea de a limita încălzirea, așa încât de a se putea adapta la noile date ale realității ecoclimatice. Un exemplu concret al unui „apostolat“ cultural pro tranziție climatică îl reprezintă activitatea complexă a lui J. Jouzel.
Dincolo de lucrările sale privind variațiile trecute ale climei care contribuie la o mai bună înțelegere a funcționării și evoluției viitoare, el a alertat asupra realității încălzirii climatice legate de activitățile umane și consecințele sale. Acest demers s-a sprijinit pe o întreagă paletă de abordări cu dimensiuni culturale, interviuri și articole în ziare și reviste destinate marelui public, lucrări de vulgarizare, antrenând participarea climatologilor, emisiuni de radio și televiziune, rețele sociale, documentare ș.a. Și bineînțeles teatru, climatologul devenind unul din personajele piesei lui David Lescot, Les Glaciers grondants.
Mircea Duțu – profesor universitar
Articol publicat integral în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului
