Casa Corpului Didactic din Vaslui editează anual o revistă cu titlul Coordonate metodico-științifice, subintitulată publicație județeană de comunicare didactică, fondată în 2011 sub directoratul profesoarei Gica Ursanu. Periodicitatea anuală este destul de greu de acceptat dacă ne gândim la calendarul școlar și mai ales la multitudinea de inițiative și acțiuni formatoare preconizate în incinta C.C.D. O ritmicitate trimestrială cred că ar fi mult mai potrivită. Revista de astăzi nu reprezintă o inițiativă izolată. Cu 23-24 de ani în urmă, C.C.D. Vaslui edita revista Ethos (tipărită la Piatra Neamț), periodic lunar de informație și dezbatere didactică, născut la impulsul unui distins intelectual polivalent, inspector școlar general la vremea respectivă, prof. dr. Petrea Iosub (1937-2016), poet, publicist și autor al mai multor volume de eseuri filosofice. Coordonatele metodico-științifice de acum (titlul nu pare cel mai izbutit cu putință) se înscriu, așadar, într-o continuitate istorică semnificativă.

Casa Corpului Didactic din Vaslui editează anual o revistă cu titlul Coordonate metodico-științifice, subintitulată publicație județeană de comunicare didactică, fondată în 2011 sub directoratul profesoarei Gica Ursanu. Periodicitatea anuală este destul de greu de acceptat dacă ne gândim la calendarul școlar și mai ales la multitudinea de inițiative și acțiuni formatoare preconizate în incinta C.C.D. O ritmicitate trimestrială cred că ar fi mult mai potrivită. Revista de astăzi nu reprezintă o inițiativă izolată. Cu 23-24 de ani în urmă, C.C.D. Vaslui edita revista Ethos (tipărită la Piatra Neamț), periodic lunar de informație și dezbatere didactică, născut la impulsul unui distins intelectual polivalent, inspector școlar general la vremea respectivă, prof. dr. Petrea Iosub (1937-2016), poet, publicist și autor al mai multor volume de eseuri filosofice. Coordonatele metodico-științifice de acum (titlul nu pare cel mai izbutit cu putință) se înscriu, așadar, într-o continuitate istorică semnificativă.

Sumarul revistei cuprinde o suită de articole ale unor cadre didactice din aria județeană și se înscriu pe o claviatură tematică diversă: școala incluzivă, metode eficiente de învățare rapidă, activitatea didactică diferențiată, utilizarea platformelor educaționale, situații de comunicare în predarea limbilor moderne (limba franceză), munca în echipă, metode și tehnici de lucru pentru elevii cu C.E.S. (cerințe educative speciale) ș.a.

Numărul 8/2019 al revistei (cercetat de mine în manuscris) mi-a atras atenția prin capitolul inaugural consacrat celor zece directori aflați la cârma instituției în intervalul temporal 1970-2019, așadar după reforma administrativ-teritorială și până în prezent. Casa Corpului Didactic din Vaslui a devenit efectiv funcțională în 1970. Printr-o șansă a destinului, i-am cunoscut destul de bine pe toți directorii C.C.D. din spațiul vasluian, cu unii dintre ei conlucrând strâns în finalizarea unor acțiuni și proiecte educaționale. Cei zece, în ordine cronologică, sunt următorii: Constantin C. Alexandru (Filosofie, 1970-1971), Iulian Cogean (Biologie, 1972-1977), Gheorghe Mihai (Limba și literatura română, 1977-1986, 1991-1995, 1996-2000), semnatarul acestor rânduri (Limba și literatura română, 1995-1996), Constantin Poiană (Limba și literatura română, 2000-2001), Muza Maftei (Fizică, 2001-2005), prof. dr. Veronica Anton (Psihologie-sociologie, 2005-2009), Andrei Teodor Huiban (Filosofie, 2009-2010), Gica Ursanu (Fizică, 2001 și 2010-2012), Cristinel Popa (Fizică, din 2012 și în prezent).

Fiecare director are parte în revistă de câte un C.V. sumar – ceea ce înseamnă prea puțin în ordine istorică. Au trecut 50 de ani de la debutul postbelic al C.C.D.-urilor, iar managerii locali ar merita poate mai mult decât o consemnare lapidară, unii dintre ei fiind integrați simbolic „generației de aur“ a învățământului vasluian. Probabil că au existat și generații de argint, de bronz și poate „de lemn“, care au făcut posibilă afirmarea unei elite de aur. Fără a fi malițioși, considerăm că acești oameni merită o evocare și un semn de recunoștință, astăzi, într-o perioadă învolburată, „neașezată“, când România încă își caută reperele stabilității și păcii sociale.

Profesorul Constantin C. Alexandru a avut un mandat scurt, apoi a devenit inspector școlar general, director de liceu și ulterior director al școlii de hipoacuzici din Vaslui. A fost un reper moral și intelectual pentru mulți profesori tineri grație experienței vaste, competenței psiho-pedagogice, tactului și capacităților remarcabile de comunicare. Cel mai longeviv în funcție dintre cei zece s-a dovedit a fi Gheorghe Mihai, o personalitate specială în contextul local: elegant, distins, curtenitor, de o rigoare și o meticulozitate proverbiale, atent în privința documentelor până la pedanterie, organizator infailibil al întrunirilor, consfăturilor și ședințelor protocolare, aplicat și exact ca un metronom; era firesc să devină mâna dreaptă a inspectorului școlar general, atât înainte cât și după Revoluția din decembrie 1989. Nici ceilalți directori n-au trecut neobservați, cu mențiunea că adesea promovarea ori schimbarea lor din funcție s-a făcut strict în raport cu „rotativa politică“.

Trei dintre cei zece au trecut la cele veșnice; trei din zece directori au fost femei, o cifră rezonabilă dacă ne gândim la vremurile învolburate pe care le-am trăit. Zece directori în 50 de ani nu sunt nici mulți, nici puțini, iar media înseamnă pentru fiecare un mandat de cinci ani. Realitatea obiectivă nu ține cont însă de media temporală. Important este că – longevivi sau meteorici –, acești oameni s-au străduit să-și facă datoria în zona lor de competență, după puteri și vocație, întreținând la C.C.D. un climat de muncă și colaborare, în pofida multor dificultăți, mari și mici, unele de ordin obiectiv, altele generate de subiectivități și de puseuri autoritariste ale celor de deasupra lor. Câțiva directori au activat în cei 19 ani dinainte de revoluție, restul în aproape 30 de ani postdecembriști. N-a fost ușor în niciuna din cele două perioade, în prima din cauza constrângerilor ideologice și a limitărilor de natură organizatorică, în cea de-a doua din pricina instabilității legislative și politico-sociale.

Bilanțul general este unul pozitiv, ceea ce legitimează într-un fel existența C.C.D.-urilor. Este bine că ele există și funcționează. Unii stimabili reprezentanți ai breslei didactice sunt sceptici astăzi cu privire la rostul caselor corpului didactic, socotindu-le instituții „încremenite într-un proiect“, insuficient de dinamice și nu foarte utile din perspectiva formării continue a dascălilor. De ce unele cursuri la C.C.D. se plătesc și altele nu? De ce nu mai sunt invitați – ca altădată – universitari de marcă pentru a susține expuneri de înaltă ținută științifică și a realiza seminarii și dezbateri pe teme stringente ale educației? – iată două întrebări perfect îndreptățite, la care nu răspunde nimeni. Din punctul de vedere al cârcotașilor de serviciu, C.C.D. ar fi locul călduț în care se adăpostesc profesorii-metodiști pentru a-și rotunji veniturile fără a desfășura activități cu un ecou mai puternic și mai convingător. În orice instituție de acest gen există biblioteci dotate, săli multimedia, spații pentru expoziții plastice, săli de dezbateri înzestrate cu calculatoare, aparate de proiecție ș.a. Cred că toate C.C.D.-urile ar putea face mai mult și mai bine pentru confreria didactică.

Coordonată astăzi de prof. Cristinel Popa, un șlefuitor de talente olimpice la fizică, manager competent și cu o viziune coerentă asupra priorităților educaționale ale acestui timp, C.C.D. Vaslui își reconfirmă vocația construcției și a calității, la 50 de ani de la întemeiere. Este un moment fast pentru o instituție, care măsoară o jumătate de secol și care a reușit să-și croiască un destin în peisajul didactic local.

Teodor PRASCIU