Am scris într-un număr anterior al revistei despre metafora istorică a „Universitates Europaeae“, cu punctele de reflecție orientate îndeosebi către trecutul universităților Europene, către Procesul Bologna și sursele sale istorice care au determinat apariția și consolidarea universităților noastre în spațiul cultural european. Reflecțiile actuale, așa după cum promiteam la finalul studiului, ne vor purta mult mai aproape de zilele noastre, când potențialul transformațional al universităților este chestionat public, din ce în ce mai des, când colaborarea interinstituțională, cooperarea transnațională este recomandată până la nivelul la care legislațiile naționale din țările membre permit acest lucru… Un singur obiectiv strategic rămâne puternic racordat la ideea unor Universitates Europaeae, menit să întruchipeze nu numai istorii instituționale, cât mai ales valorile și ideile generate și asumate de către comunitățile academice, în drumul lor către un viitor european autentic, incluziv și competitiv.

Acestea sunt ideile forță de filosofie educațională pe care voi încerca să le dezvolt în acest material, sunt enunțurile strategice care vor însoți procesul complementar asociat Procesului Bologna, nenumit încă public, oficial, dar despre care jargonul european vorbește ca despre „Procesul Sorbona“. Grandioasa investiție în educația superioară care s-a produs prin proiectarea și aplicarea Procesului Bologna în țările membre și nu numai (numărul semnatarilor noii „Magna Charta“ depășind cu mult numărul țărilor membre ale UE), a globalizat Procesul în sine. Reverberațiile acestei inițiative care a făcut faimos istoricul oraș italian, au fost resimțite până în Canada, SUA, China, Japonia și chiar Australia. De altfel, putem afirma fără ezitare că lumea academică și cea a politicilor educaționale încă mai au nevoie să analizeze în profunzime efectele Procesului Bologna, nu doar asupra sistemelor și mecanismelor educaționale în sine, dar mai ales asupra ideilor educaționale, direcțiilor de cercetare și dezvoltare, dar și asupra zonelor de „inspirație“ științifică între diferite sisteme educaționale. Nevoia de armonizare și de compatibilizare, pentru că, până la urmă, despre acest lucru este vorba în proiectarea dinamicilor politice care se atașează schimbărilor și reformelor educaționale, va fi însă reconfigurată abia după aproape 20 de ani de la semnarea tratatului de la Bologna, așa cum observăm mai jos.

Istoria recentă a noului Proces își are originea într-un discurs susținut în septembrie 2017, în fața studenților de la Universitatea Sorbona, de către președintele francez Emmanuel Macron. Ceea ce s-a întâmplat atunci, comunicațional, politic, și chiar educațional (discursul în integralitate se regăsește si acum pe site-ul de la Elisee), a determinat o reacție a tuturor actorilor interesați de viitorul educațional al Europei, pe care am caracterizat-o și cu alte ocazii ca fiind una de magnitudine. Iată ce declara președintele francez: „Vă propun să începem să armonizăm și să recunoaștem reciproc diplomele din învățământul secundar. Așa cum am făcut deja pentru studenți prin Procesul de la Bologna, haideți să lansăm un Proces Sorbona pentru a crea un program care să acomodeze schimburile, tranzițiile în întregul sistem european de învățământ secundar“. Discursul a avut o acoperire mai largă, nu s-a referit numai la educație, dar, în ceea ce privește educația, unul dintre accentele strategice era major: nevoia de a compatibiliza tranziția către învățământul superior, o prioritate pentru toate țările europene, cunoscându-se „slăbiciunile“ sau fragilitățile majorității sistemelor educaționale, legate de dimensiunea tranzițiilor între cicluri, între instituții, între experiențe de învățare. Cu atât mai interesantă este această referire cu cât și sistemul educațional ro-mânesc se găsește în situația unei reforme profunde, cu temeiuri legiferate, prin care s-a încercat, printre altele, și rezolvarea problemei tranzițiilor dintre niveluri, navigându-se izbutit printre „metehnele“ istorice ale sistemului (dar despre acest subiect vom vorbi pe larg într-un articol viitor).

Însă declarația politică a președintelui Macron făcea referire la tranzițiile înspre și dinspre învățământul superior, trasee care nu s-au sincronizat și armonizat corespunzător la nivel public și social. Pentru că, dacă-mi este permisă observația, prin acest „statement politic“, vorbim despre cea mai puternică și influentă declarație care avea să declanșeze reacții în lanț ale establishment-ului comunitar european (și nu numai). Astfel, la 14 noiembrie 2017, Comisia Europeană și-a prezentat o perspectivă, o viziune orientată către crearea unui spațiu european al educației până în 2025, prin documentul The Future of Europe: Towards a European Education Area by 2025 – Către un spațiu european al educației până în 2025. Prin acest document sunt trasate cele mai semnificative decizii strategice care ar putea să producă transformarea reală a spațiului european al educației. Deși orizontul de timp inițial a fost poziționat la 2025, proiecțiile reale, luând în calcul și documentele subsecvente de la nivelul Comisiei Europene, dar și dezvoltările care s-au înregistrat până la data publicării acestui articol, tind, în mod cert, către 2030, data scadentă pentru câteva din axele strategice pe care le-am selectat spre exemplificare:

• Transformarea mobilității într-o realitate pentru toți actorii educației;
• Crearea unui card european de student (cunoscut sub denumirea de European Student Card);
• Recunoașterea reciprocă a diplomelor atât din învățământul superior, cât și a diplomelor/certificatelor de absolvire a învățământului preuniversitar obliga-toriu;
• Restructurarea curriculumului educațional, în vederea adaptării acestuia la noile cerințe ale societății contemporane, marcate de o dinamică și de o flexibilitate fără precedent;
• Cooperare în construirea unor programe comune de studii (joint programmes) la nivel european care să conducă către diplome comune de studii, denumite „Diplome Europene (European Degrees)“;
• Proiectarea unor rute flexibile de învățare adaptate nevoilor diverse și motivațiilor discontinue pentru studiu (introducându-se noua filosofie a microcredentials/micro-certificărilor);
• Îmbunătățirea învățării limbilor străine: cunoaștere a cel puțin două limbi străine în afară de limba/limbile materne;
• Integrarea inovării și a competențelor digitale în educație: prin promovarea formării inovatoare și digitale și printr-un nou plan de acțiune – educația digitală;
• Sprijinirea formării și dezvoltării profesionale și academice a cadrelor didactice și a personalului implicat în procesele de învățare și predare, în spiritul pedagogiilor inovative;
• Investiția reală și substanțială în educație, prin utilizarea fondurilor UE și a instrumentelor de investiții ale UE în finanțarea educației și a cercetării;
• Crearea unei rețele de universități europene, recunoscută la nivelul procesului de construcție sub denumirea de European Universities Initiative, prin care universitățile europene de talie mondială să poată colabora facil, sincronizat și coordonat, dincolo de frontierele academice.

Am poziționat la finalul listei această din urmă propunere nu pentru că importanța acesteia este una redusă, comparativ cu celelalte din șirul enumerat anterior, ci pentru a-i acorda cuvenita atenție. Așa cum apreciam și într-un studiu anterior publicat, nevoia de competitivitate internațională este aceea care reclamă aceste revizuiri strategice la nivelul politicilor educaționale europene, cea mai importantă dintre acestea fiind aceea a Alianțelor Europene de universități. În mod decisiv, după aproape patru ani de istorie reală, trăită activ în cadrul acestor alianțe, putem să reconfirmăm ideea că acest proces, indiferent de numele simbolic pe care-l poartă, va schimba întregul peisaj al învățământului superior, în condițiile în care situația globală actuală este similară momentului în care a fost lansat Procesul Bologna, în jurul anului 1998.

Dincolo de discursul public, care pune accent pe cooperarea transnațională, transfrontalieră și pe internaționalizare, Alianțele Europene de Universități aduc schimbarea reală a destinului studentului european și a carierei academice într-un spațiu de liberă circulație a ideilor cu o mobilitate intensificată și revigorată. Cu o recunoaștere flexibilă și prietenoasă a parcursurilor de educație și de formare – prin diplome, calificări și specializări europene comune –, cu o predare în cel puțin două limbi străine și cu multă dinamică în cariera academică și de cercetare, prin exploatarea resurselor materiale puse în comun de universitățile participante, Alianțele schimbă în mod real paradigma educațională a spațiului învățământului superior, dinamizând-o într-un ritm nou, înspre o nouă viziune. Vorbim despre o adevărată împuternicire a instituțiilor europene de educație și cercetare, pregătite, printr-un limbaj al cooperării, pentru competiția globală pentru resurse și studenți, acolo unde spațiul universitar american și cel asiatic dețin un avantaj competitiv greu de ajuns din urmă… Într-un context în care discursul public vorbește despre clasamente și participare internațională, noile construcții academice europene ridică semne puternice de întrebare cu privire la indicatorii de performanță și atractivitate care vor defini spațiul academic în viitorii ani.

Dincolo de procesele prin care se proiectează aceste politici publice dedicate învățământului superior, ceea ce trebuie menționat este modelul construcției interinstituționale și transnaționale, singurele capabile să modifice traiectoriile strategice de viitor. Astfel, în cazul „Bologna“ s-a putut vorbi despre o abordare orientată mai degrabă către modelul de proiectare de sus în jos (top-down), cu decizii validate la nivelurile politice cele mai înalte ale statelor membre, cu modificări de legislație primară și secundară, în timp ce în cazul „Sorbona“ putem reține o orientare relativ diferită, de jos în sus (bottom-up), cu accent pe deciziile instituționale, pe implicarea echipelor de lucru în construcția unor programe, pe proiectele comune de cercetare, dezvoltate în mod colaborativ și cooperativ. Ceea ce va conta, până la urmă, va fi procesul de conștientizare și de împuternicire instituțională reciprocă, de creștere a rolului instituțiilor de învățământ superior europene, dar mai ales a forței acestora pentru competiția globală despre care am vorbit. Întrebarea la care decidenții europeni trebuie să răspundă este: sunt pregătite financiar alianțele de universități europene pentru competiția despre care experții, dar și studiile internaționale, spun că se așteaptă să fie acerbă în viitorul apropiat? Dar răspunsul va fi condiționat și de ceea ce afirmam în paragrafele de mai înainte, de nivelul de conștientizare a avantajelor competitive pentru instituțiile decise să producă schimbările academice reale, până la cele mai nuanțate repere instituționale, de ethos, de motivație, de voință și de angajament.

Afirmația anterioară aplicată noului proces european de transformare instituțională ridică „miza“, pentru că nu mai vorbim numai despre instituții, ci abordarea este complet schimbată, accentul căzând pe consorțiile interinstituționale de universități, pe Alianțele Europene, care devin realități de politică educațională ireversibile. Procesele de schimbare au atins dimensiunile profunde ale culturii și ale ethosului academic, au schimbat percepția studenților cu privire la mobilitate și au crescut șansele la accesarea unor proiecte capabile să aducă un profit de performanță în cercetarea academică din comunitățile academice parte a acestui demers. Iar ceea ce s-a întâmplat până acum confirmă pe deplin cele subliniate anterior: în 2019 s-a pornit cu 17 alianțe, în 2023 numărul lor a ajuns la 50. Până la 60, ținta finală asumată de către Comisia Europeană (după ce a fost revizuită propunerea inițială a președintelui Macron despre care am vorbit la începutul studiului), mai este de așteptat un singur „call“, iar competiția pentru locurile rămase va fi una deosebit de disputată. Și aceasta are în spate o singură idee, aceea că alianțele europene vor putea garanta accesul, cu șanse potențiale, al instituțiilor de învățământ superior (mediat prin consorțializare), la competiția pentru topurile globale (ranking-uri), dar mai ales la re-sursele de cercetare vitale pentru asigurarea unui viitor sustenabil.

Despre topurile internaționale se pot spune multe. În privința acestui subiect însă, un lucru este extrem de important de menționat: deși sunt operate analize asupra oportunității și sustenabilității ranking-urilor profilate pe acest context marcat de globalizarea accelerată, în care primele locuri sunt ocupate invariabil de universități americane și de unele britanice, va apărea totuși întrebarea: cât de curând vor intra în ecuația clasamentelor și a ierarhiilor internaționale alianțele europene de universități? Se știe deja că unul dintre marii furnizori de servicii de acest fel, extrem de apreciat în domeniu, THE – Times Higher Education, și-a manifestat interesul deschis pentru organizarea unei dezbateri pe această temă și chiar lansarea unei proceduri în vederea proiectării unei metodologii aplicate evaluării și ierarhizării alianțelor europene de universități.

Scopul final al unui asemenea exercițiu nu-l constituie ierarhizarea, cât, mai ales, atribuirea unei semnificații simbolice mecanismelor utilizate (indicatorizare, benchmarking), în vederea reglării fine a strategiilor la nivelul leadership-ului și guvernanței academice. Subiectul este cu atât mai important cu cât alianțele europene de universități sunt într-un proces de înregistrare ca „entități legale (legal entities)“, formă de recunoaștere juridică care le va da posibilitatea (rămâne de analizat dacă și dreptul) de a intra în competițiile globale cu statut de competitor egal cu ceilalți rivali academici de pe celelalte continente. Ne putem întreba desigur, într-o manieră retorică, dacă a fost conceput de la început acest plan politic de a spori competitivitatea internațională la scară globală a universităților europene sau a fost numai un instrument de suport identitar pentru procesul de europenizare continuă, păstrându-și caracterul cultural și valoric.

Oricare au fost intențiile politice de început propuse prin mesajul politic al președintelui francez, pe care l-am evocat în debutul acestui material, precum și instrumentele de implementare dezvoltate de Executivul European, procesul în sine și-a cunoscut propriul drum, jalonând evoluțiile și dezvoltările de cultură organizațională ale instituțiilor partenere. S-a ajuns astfel la o ancorare profundă a proceselor de construcție și de transformare instituțională până la nivel de ethos – de reprezentări, credințe, motivații –, care fac din acest angrenaj politic, academic și social, unul ireversibil. Universitățile Europene, ca alianțe, vor deveni expresia viitorului academic, științific, cultural și identitar, de dincolo de Procesele care poartă un nume simbolic, asumându-și rolul de a fi expresia unui viitor puternic și predictibil (în măsura posibilității), pentru o generație europeană -care-și caută un destin în Universitates Europaeae… Dar, cu voință politică transnațională și cu forța cooperării interinstituționale, se pot schimba destinele universităților europene, nu imediat, nu pe termen scurt, dar cu șanse mari pe termen mediu, o condiție fiind însă revelatoare, cunoașterea avantajelor competitive, unul dintre ele fiind acela istoric, al „Universitates Europaeae“, dar și al –„European aliances“ … despre acestea în viitoarea noastră întâlnire…

Romiță IUCU – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45