Realități…
Vești bune, ajunse de curând dinspre mediul judiciar internațional, au înseninat, întrucâtva, în ultimele săptămâni, un peisaj intern agitat, preocupat până la exacerbare de perspective politice, de natură electorală, atât imediate, pe termen scurt, cât și situate în viitorul apropiat următoarelor luni, până nu departe de încheierea acestui an.
Astfel de vești – consemnând decizii favorabile juridic fie țării noastre, la finalizarea unui proces cu adânci posibile repercusiuni financiare, fie, respectiv, unor persoane de largă notorietate publică, a căror poziție eminentă, reprezentativă într-un anumit domeniu (cum este, de pildă, cel al „sportului alb“, denumire metaforică sub care apare cunoscut tenisul începând cu epoca imediat postbelică), a făcut obiectul unei aprinse controverse internaționale, încă de la sfârșitul perioadei pandemice – au reușit să compenseze insatisfacția provocată de alte informații, privitoare, de data aceasta, la rezultate și opțiuni din spațiul educațional cel mai recent investigat, și el unul de importanță și anvergură națională, aflat, la rândul lui, în permanentă și stimulativă comparație cu spațiul corespunzător european.
Fără a intra în nenecesare, aici și acum, detalii (întrucât ele constituie domeniul de referință și analiză pe de o parte al forurilor de specialitate din ministerul de resort, pe de alta al unor instituții complementare situate în afara lui, inclusiv la nivelul agențiilor de presă și al presei interesate de și specializate în zona educațională) și rezumând, este vorba de două fenomene recurente, an de an, în spațiul dezbaterii publice despre școală (ca denumire maximal generică), altfel spus, despre (sistemul de) învățământ.
Mai întâi, rezultatele obținute de anumite categorii de actuali elevi, în plan național – așa-numitele „simulări“ – și, la fel de semnificativ și de important, la nivel internațional. În ambele direcții, rezultatele nu doar că nu sunt deloc satisfăcătoare, dar, mai mult și mai rău chiar, sunt îngrijorătoare. A nu reuși, de pildă, de către o viitoare promoție de candidați la examenul de Bacalaureat, să atingă, în proporție de minimum 50% din totalul celor prezenți la examenul simulat, nota/media, și ea minimă, de promovabilitate (eternul și indestructibilul cinci), cu alte cuvinte a rata un astfel de examen, la o disciplină sau alta, se traduce, în expresivul limbaj comun, prin simpla formulare: „jumătate din elevi au picat examenul“. La fel de grav este să te situezi, la nivel de țară, prin elevii selecționați pentru testare, pe penultimul sau (ce să mai spunem…) ultimul loc în competiția europeană de teste, cunoscute sub acronimul PISA: dezbaterea rezultatelor în mediul educațional specializat este, în fiecare an, extrem de aplicată, pe cât de vehementă este și nemulțumirea în rândul opiniei publice. Nu mai departe revista noastră a găzduit și oferit, anual și permanent (dincolo de perioada de susținere a testelor și de comunicare a rezultatelor), un vast teren de analiză și evaluare complexă, de interpretare și propunere de soluții, pertinente și constructive, aplicabile acestei controversate realități școlare, devenite un termen de referință în actul general de valorizare a sistemului educațional din România de ieri și de azi.
…și fenomene
Tot an de an, cu pregnanță în ultimele două decenii, pornind de la schimbarea mileniului și, mai ales, odată cu intrarea țării în sistemul comunitar politico-economic și cultural-educațional european (2007), se face simțită și observată prezența unui fenomen care afectează profund nu numai destinele individual-colective ale fiecărei promoții de absolvenți de liceu și, în același timp, serii de potențiali candidați în învățământul superior, ci și, concentric, precum valurile iscate de o piatră la suprafața apei, soarta însăși a învățământului românesc de azi și, la fel de profund, structura și perspectivele înseși de evoluție ascendentă a societății românești, de la simpla ei consistență demografică până la dinamica și orientarea opțiunilor forței de muncă.
De peste un deceniu și jumătate (recursul la necesarele date statistice îi va ajuta pe cei interesați să identifice cu precizie detaliile fenomenului), în Capitală se organizează târguri internaționale de recrutare a tinerilor, viitori și actuali, absolvenți de liceu, aflați în căutarea unui loc într-o universitate europeană, mai ales din spațiul comunitar.
Prima constatare statistică (referințe exacte, pentru cei interesați, oferă diverse surse, de la cele aparținând articolelor din presă, până la studiile de specialitate din domeniul științelor educației) este aceea că, de la un an la altul, numărul absolvenților interesați de orizontul învățământului superior (aici sau în oricare alt colț al lumii) este tot mai mic, semnificativ mai mic. În aceeași măsură în care și numărul celor interesați, după absolvirea gimnaziului, de studii liceale și doritori, respectiv capabili să le absolve, este, proporțional, din ce în ce mai mic. Întorcându-ne înapoi, spre baza învățământului, se poate constata, cu mereu crescută îngrijorare și lipsă de mijloace de combatere a fenomenului, că și numărul doritorilor să încheie gimnaziul sau măcar cele patru, străvechi, clase primare, mai ales în zonele rurale, deja rarefiate demografic și neatractive pentru cei născuți acolo, scade drastic de la un an la altul și, însumând apoi, de la un deceniu la altul.
Cea de-a doua constatare statistică vine să adâncească și mai mult dezechilibrele educaționale. Revenind la dinamica opțiunilor de continuare a studiilor de către absolvenții de liceu cu Bacalaureat, numărul celor care doresc și preferă – luând, după aceea, la vremea potrivită, și decizia în acest sens – să studieze în învățământul superior din spațiul comunitar, în detrimentul celui național, se află, de mulți ani, într-o permanentă și constantă creștere. Analiza cauzelor dezvăluie grave, adânci și extrem de complexe disfuncționalități existente la nivelul societății românești postdecembriste. Cauze sociale, economico-financiare, nu în ultimul rând politice. Ale căror consecințe și manifestări exterioare, răbufnind în planul simplei suprafețe fenomenale, se traduc prin incredibil de uriașul consum și distribuție de substanțe psihoactive în rândul tinerilor de vârstă școlară. Pe de altă parte, într-o aparent îndepărtată conexiune, anual, câte un târg de oferte educaționale în universitățile spațiului preponderent comunitar european (situația prezentă a Marii Britanii, ca ex-membră a acestui spațiu, ne face să nu putem vorbi de exclusivitate) își deschide porțile la București și cunoaște o afluență constant sporită de la un an la altul. Mii de tineri și părinți afluează în acea săptămână a porților deschise universitățile concurente celor din spațiul național.
Două întrebări simple, născute în conștiința publică și vehiculate de opinia de aceeași natură, se pun, având sub ochi acest fenomen recurent al deschiderii migratorii la nivelul studiilor universitare.
Prima. Dacă învățământul românesc este compromis, cel puțin pe palierul său preuniversitar, prin rezultate catastrofale, precum cele statornic obținute cu ocazia testărilor internaționale de tip PISA – care pun în nedreaptă umbră rezultatele, tot internaționale, dar formidabile, obținute, de asemenea anual, de olimpicii români, care flutură drapelul patriei pe umerii lor când se întorc pe Aeroportul Otopeni –, rezultate nedemne la care se adaugă scandalurile aproape permanente provocate de prezența și consumul drogurilor în școli și de violența comportamentului unor elevi și profesori sau educatori, pornind din anii inocentei grădinițe, atunci ne întrebăm și noi – și nu retoric –, împreună cu nespecialiștii care formează grosul opiniei publice, de ce oare mai vin universitățile din străinătate să mai caute potențiali candidați în România zilelor noastre, candidați catalogați cvasi-unanim ca analfabeți funcționali la celelalte niveluri de absolvire? Sau, și mai drastic formulat, ce-ar mai putea găsi universitățile internaționale în această țară măcinată educațional de atât de grave probleme, cum se spune, de sistem?
A doua întrebare. Având în vedere realitățile educaționale cu care ne confruntăm de peste un deceniu și jumătate, dacă nu chiar două – și pe care doar le-am schițat mai sus –, puținii tineri absolvenți cu Bacalaureat, rămași pe poziție și rezistând, de-a lungul anilor, tentației abandonului școlar, ne întrebăm din nou, de ce își aleg ținte care se presupune că le depășesc, cu mult, capacitățile școlare, situate sub nivelul așteptărilor și ilustrate de mediocritatea rezultatelor școlare demonstrate de testele naționale și internaționale? Mi se pare de-a dreptul ilogic ca – exceptându-i pe fenomenalii elevi olimpici – elevii catalogați, in corpore și en gros, printr-o apreciere sumativă generalizantă și tocmai de aceea irelevantă, drept „analfabeți funcționali“, să își caute universități străine de top și, mai ales, să fie căutați de acestea în propria lor țară, acasă, cum s-ar spune.
Dinspre zarea țării natale către alte zări.
Ar putea fi trase niște concluzii (fie și provizorii)?
Credem că da.
Toți anii deceniilor noastre predecembriste, de la cei mai îndepărtați, situați în epoca bulversantă de după Al Doilea Război Mondial, până în pragul dizolvării ideologiei totalitare, marcate de anul 1989, ne-au surprins privind mereu în afară: fie în așteptarea mâinii de ajutor (la început, sperat chiar militar!), întinse de un Occident întotdeauna prudent – să nu uităm de realitatea numită clauza națiunii celei mai favorizate, obținută de țara noastră spre mijlocul anilor ’80 – unei țări încremenite într-un totalitarism de sistem tinzând să se transforme într-un absolutism cu față proclamat umană; fie încercând să ameliorăm, prin soluții individuale de avarie, tot mai desele și gravele atentate la libertatea umană, colectivă și individuală, și la fireasca ei bunăstare, mascate de ideologia omului nou, constructor al societății socialiste multilateral dezvoltate (de fapt, pseudo-soluții născute din disperare de cauză, precum comerțul de contrabandă cu marfă din străinătate: blugi, cafea, țigări, săpunuri, piese auto etc., videocasete cu filme clandestine traduse ocult, antene de televizor orientate către „bulgari“, „sârbi“, „ruși“ – era epoca „perestroikăi“ și a „glasnostului“ – sau „unguri“). Și așa mai departe…
A venit momentul, credem, să privim spre noi înșine, fără ca, prin aceasta, să dăm vreo culoare politică privirii noastre. Cele mai largi zări către care privim încep, în felul cel mai firesc, cu propriile zări ale noastre. A desființa, de pildă, Bacalaureatul, sub impulsul unor experimente străine de tradiția noastră, numai pentru că nu mai reușim, astăzi, să obținem, la nivelul societății educaționale și educabile, rezultatele pe care trebuie să le obținem, respectând standardele de calitate generalmente acceptate în învățământul contemporan, indiferent de continent, este o falsă soluție. Este ca și cum, deși avem la dispoziție toate ustensilele și produsele de curățenie pentru casă, în loc să dăm gunoiul menajer afară, l-am piti sub covor și am spune că am făcut curățenie generală. A elimina, într-o formă sau alta, Bacalaureatul, deghizându-l însă sub un nume oarecare sau nici atât, deci scoțându-l ca piatră de temelie, la vedere și cu drepturi depline, a certificării competențelor absolvenților de liceu, este totuna cu a spune că ai trecut peste toate piedicile și greutățile care-ți stau în viață în față, dar nu luându-te la luptă cu ele, nu înfruntându-le și confruntându-te cu curaj și încredere în tine însuți, ci ocolindu-le de la distanță.
Privind în zare și către zări, cel mai bine orizontul vezi care ți se deschide cel mai aproape.
Liviu FRANGA – profesor universitar
Articol publicat în nr. 51-52 al revistei Tribuna Învățământului
