Câţi ani mai sunt pentru şcoala românească până în 2020?

Judecând după ceea ce arată ediţia tocmai apărută din Monitorul educaţiei şi formării realizat de Comisia Europeană, pentru şcoala românească pare să fi rămas mult mai mult de un an şi un pic până în 2020. Ba pe undeva s‑ar zice că nici nu sunt perspective ca sistemul educaţional din ţara noastră să ajungă vreodată acolo, adică la ţintele fixate pentru educație şi formare în Strategia Europa 2020. Fără a marşa în mod reflex la stereotipurile din familia „asta‑i România“ („suntem ultimii“, „numai la noi vezi aşa ceva“, „treabă românească“, „a rezolvat‑o româneşte“ etc.), realitatea măsurată, dovedită nu poate fi negată: suntem ultimii la ponderea absolvenţilor de studii superioare în totalul populaţiei de 30‑34 de ani, ultimii la participarea adulţilor la formare pe tot parcursul vieţii, antepenultimii la abandon şcolar, rău de tot clasaţi la alocarea din PIB pentru educaţie, ca şi la nivelul de pregătire a tinerilor ajunşi la sfârşitul şcolarizării nu mai mult decât generale. Într‑un cuvânt, am rămas între ultimele trei ţări (cu Bulgaria şi Portugalia) care încă nu au atins niciuna din ţintele educaţiei europene din orizontul anului 2020.
Obiectivele Strategiei Europa 2020 pentru educaţie şi formare sunt în număr de şase: 1. reducerea numărului de persoane care părăsesc timpuriu sistemul de educaţie şi formare sub 10%; 2. atingerea unui nivel de educaţie şi formare terţiar la categoria de vârstă 30‑34 de ani de 40%; 3. atingerea unui nivel de cuprindere în sistemul de educaţie şi îngrijire a copiilor de vârstă mică în proporţie de 95%; 4. reducerea ponderii absolvenţilor de şcoală de nivel general cu rezultate slabe la lectură, matematică şi ştiinţă sub 15%; 5. atingerea unei rate de angajabilitate a absolvenţilor recenţi de 82%; 6. cuprinderea adulţilor la învăţare pe tot parcursul vieţii în proporţie de 15%.
Educaţia românească stă prost, practic, la îndeplinirea tuturor acestor obiective. Abandonul şcolar (oameni de 18‑24 de ani care în cel mai bun caz au ajuns la sfârşitul gimnaziului) este de 18,1%, al treilea ca mărime din UE, fără nicio diminuare faţă de 2014. E drept, nici la scara Uniunii Europene abandonul şcolar nu a scăzut mai deloc, totuşi a ajuns la 10,6% (de la 11,2% în 2014) şi este foarte aproape de ţinta pentru 2020. De notat că în discuţie este situaţia birocratică, marcată în momentul trecerii dintr‑un ciclu în altul. În condiţiile repartizării obligatorii a oricărui absolvent de opt clase mai departe, în liceu, rămâne ignorată situaţia vie, care‑i cuprinde pe cei care, pur şi simplu, nu merg la liceu, deşi din punct de vedere funcţionăresc sunt înscrişi undeva.
Monitorul educaţiei şi formării cu date la nivel de 2017 contrazice impresia că „numai cine nu vrea nu face facultate“ şi că avem o mulţime de „fabrici de diplome“. De fapt, avem cei mai puţini absolvenţi de studii superioare tocmai în categoria faţă de care este firesc să se manifeste cele mai mari aşteptări creative orientate spre viitor: segment de vârstă 30‑34 de ani. Ponderea absolvenţilor din această categorie este la noi de 26,3%, pe când restul Europei a atins, practic, ţinta prevăzută: a ajuns la 39,9%, ţinta fiind 40%. Abandonarea timpurie a şcolii şi traiul în jurul majoratului în cel mai bun caz din expediente îşi arată astfel urmările nefaste.
Un obiectiv la care sistemul nostru educaţional a progresat în ultimii ani – chiar mai consistent faţă de ritmul european – îl reprezintă educaţia şi îngrijirea preşcolarilor. Am ajuns la 88,2% cuprindere, după o creştere cu 1,8% faţă de nivelul din 2014, în timp ce creşterea medie europeană a fost de 1,1%. Eventualul entuziasm la constatarea că, în sfârşit, „stăm ceva mai bine“ la un capitol se cuvine să fie temperat, pentru este capitolul unde media europeană a depăşit încă din 2017 ţinta pentru 2020: a atins 95,3%, ţinta fiind 95%.
Lipsurile elementare la citire, matematică, ştiinţe constatate la tinerii noştri de nivelul învăţământului general obligatoriu sunt de notorietate. Monitorul le reia din testarea PISA 2012‑2015. Ponderea prestaţiei nesatisfăcătoare la disciplinele respective la noi este aproape dublă faţă de nivelul european: 38,7% la citire (19,7% în UE),  39,9% la matematică (22,2% în UE), 38,5% la ştiinţe (20,6% în UE).
A crescut semnificativ angajabilitatea absolvenţilor din segmentul 20‑34 de ani: creştere generală de aproape zece procente în patru ani, adică dublu faţă de ritmul mediu european, cu precădere la categoria absolvenţilor de studii superioare, unde am depăşit media de angajabilitate a UE, atingând 87,4% (depăşirea chiar a ţintei 2020 este numai aparentă, pentru că 82% fixat se referă la nivelul general, nu numai la cel al studiilor superioare).
Cu totul insignifiantă se menţine participarea adulţilor (25‑64 ani) la învăţare continuă: 1,1%, deci scădere faţă de 2014 (fusese 1,5%), în timp ce media UE este de 10,9%, iar ţinta pentru 2020 este de 15%.
Peste toate se aşază subfinanţarea sistemului educaţional. Monitorul consemnează că în 2016 România a înregistrat cea mai mare creştere a cheltuielilor pentru educaţie, însă creşterea a fost faţă de un nivel anteroir foarte scăzut, aşa că alocarea din PIB în domeniu nu a fost decât de 3,7%. Concluzia Monitorului educaţiei şi formării al Comisiei Europene în ceea ce priveşte România arată a semnal de alarmă: „Alocările din PIB pentru educaţie, cu toate că sunt în creştere, continuă să fie cu mult sub media UE“.
Florin ANTONESCU