Sunt ani buni de când proiectul România Educată al președinției a fost lansat și câteva luni ce au fost marcate de extrem de multe discuții și intervenții în presă și online cu propuneri, evaluări, chiar acuzații și scandaluri mediatice în legătură cu legile propuse pentru transpunerea proiectului.
Mă gândesc adesea dacă nu cumva această masivă popularitate a intervențiilor pe marginea celor două proiecte de legi depășește conținutul lor concret. Sigur exagerez, dar în câteva rânduri am avut senzația trăită în anii așa-zisului socialism, când mărețe proiecte false și populiste, de tip Daciada sau Cântarea României, au sfârșit prin raportări false fără conținut în viața socială.
Iată câteva gânduri personale rezultate din urmărirea acestor dezbateri publice.
În primul rând, consider că prea multă lume a devenit peste noapte specialistă în educație și a simțit nevoia să își expună păreri asupra unui domeniu, evident popular și de actualitate, dar care necesită cunoștințe profesionale și experiență în domeniu. Prea adesea, persoane care au la activ câteva rânduri scrise despre școală și probleme sale, sunt numiți „experți în educație“. De multe ori sunt oameni care nu au la activ nicio oră la catedră sau în cancelaria unei școli. Nu cred că, de exemplu, toți intelectualii semnatari ai scrisorii publice împotriva formei legilor și a necesității adoptării lor în timp scurt, sunt cunoscători experimentați ai tuturor aspectelor legate de viața școlii românești. Sunt conștient că această afirmație îmi va aduce multe critici, dar după o experiență de peste 45 de ani la catedră în toate formele de învățământ, mi-o asum.
În al doilea rând, consider că a fost deviată masiv discuția ce trebuia să fie pe principii și reforme autentice la nivel macro, la probleme punctuale, adesea de nișă ale reformei: structura examenelor naționale, admitere în licee de excelență, ce materii să fie cuprinse la examenul de Bacalaureat, durata mandatului rectorilor, CNADCU etc. Din păcate, presa a contribuit mult la această deviere de la valorile esențiale ale unei legi a educației. A rămas astfel uneori impresia că probleme mari ale școlii românești – accesul tutur cetățenilor la o școală de calitate care să reducă la minim analfabetismul funcțional și abandonul școlar, salarizarea personalului didactic și nedidactic – rămân pe planul al doilea. Puțin s-a discutat sau media a reflectat asupra a ce ar trebui să fie produsul educației instituționalizate pentru un tânăr la 16-18 ani. Care ar trebui să fie investițiile pe termen scurt, mediu și lung pentru aceasta. Ce vor face universitățile spre a împrospăta armata de profesori deja îmbătrânită și adesea deficitară numeric în multe părți ale țării. Consider că programele de pregătire continuă a dascălilor, adesea formale și ineficiente, nu pot înlocui o pregătire universitară adecvată urmată de un stagiu serios. Nu s-a discutat mai deloc despre școala cu rol determinant în educația sanitară a tinerei generații. Iată, am ajuns țara din Europa cu procentul cel mai mare de obezitate printre tineri. Educația fizică și sportul trebuie să devină priorități naționale.
O concluzie se impune: educația este o problemă de securitate națională. O țară care nu investește în a-și educa cetățenii pentru viitor riscă să nu îl mai aibă.
Radu Gologan – prof. univ. dr., președinte SSMR
Articol publicat în numărul 35 al revistei Tribuna Învățământului
