Din capul locului și cu toată sinceritatea trebuie să mărturisesc că subiectul asupra căruia voi trata în rândurile ce urmează este foarte nou pentru mine. Nu mi s-a mai propus și nici eu nu am încercat, la rându-mi, să scriu ceva despre etică în cercetarea arheologică până acum. Subiectele mele profesionale sunt legate în primul rând de practica arheologică nemijlocită, din care derivă rapoarte profesionale, ori studii și volume mai generos deschise spre istorie antică provincială și mediteraneană, spre epigrafie sau istoria artei romane și bizantine. Dar asta nu înseamnă că motivele de reflecție asupra acestei teme mereu actuale nu ar fi cumva suficiente. Ea ne furnizează subiecte explozive pentru întregul câmp al cercetării academice, într-un ritm din ce în ce mai îngrijorător. Atât de actuală este tema, încât etica și integritatea academică s-a autonomizat ca domeniu, cu program de studiu în sine. Chiar la Facultatea de Istorie a Universității din București sunt susținute cursuri de etică și integritate academică la toate programele, pornind de la licență și master, inclusiv în cadrul Școlii Doctorale. În ceea ce privește știința arheologică, nici aceasta nu face cumva excepție de la asemenea dezbateri și reglementări normative valabile în toate celelalte ramuri ale științei.
Pentru a intra în subiect, o scurtă definiție asupra arheologiei se impune de la sine. Arheologia este o disciplină istorică, autonomă, al cărei obiect de studiu e constituit din depistarea, sistematizarea și interpretarea vestigiilor materiale aflate în pământ sau sub apă, în scopul unei reconstituiri independente (pentru epocile mai vechi, lipsite de izvoare scrise, adică preistoria) sau prin coroborarea cu datele literare, epigrafice, numismatice etc. (pentru perioadele mai noi). Scopul este reconstituirea proceselor economico-sociale și politice sau a fenomenelor culturale care s-au petrecut în diverse etape timpurii ale istoriei omenirii. Nici fapte mai apropiate în timp nu sunt eludate: un sub-domeniu foarte la modă astăzi este așa-numita „battlefield archaeology“ (arheologia câmpurilor de luptă), cu distribuție cronologică largă, întinsă din antichitate și până în secolul al XX-lea. Domeniul este unul foarte dinamic și deschis interdisciplinarității. Epigrafia și numismatica, istoria arhitecturii și istoria artei, paleoantropologia, arheobotanica, lingvistica, geografia istorică, etnografia, studiul evoluției tehnologice și de circulație a produselor sunt concurate astăzi de o multitudine de științe tehnice care vin să își ofere serviciile. Ultimele contribuie prin metodele lor specifice de analiză și determinare la datarea obiectelor, la reconstrucția paleomediului și tehnologiei epocilor demult apuse, la identificarea surselor de materii prime, iar nu în ultimul rând chiar la dezvoltarea unor noi metode de stocare, analiză și interpretare a informației arheologice. Astăzi suntem mai depărtați de metodele enciclopediștilor germani ai secolului al XIX-lea, dar beneficiari ai tuturor avantajelor furnizate de „cutting-edge technologies“.
Lesne de înțeles că și această nobilă știință are parte de cutume specifice și constrângeri, norme și fapte încărcate ori absolut lipsite de moralitate profesională. Arheologia funcționează în România după un set de reglementări (vezi http://www.cultura.ro/resurse-legislative), între care cea mai importantă rămâne Ordonanța nr. 43/30 ianuarie 2000 (republicată) privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național. Pentru discuția noastră ar fi util de menționat și recentul Ordin 3263/19 august 2022 al Ministrului Culturii pentru aprobarea Codului deontologic al arheologilor din România, publicat în Monitorul Oficial. Acest ultim act are o importanță aparte, dat fiind faptul că precedentul (datând din 2000), la care se face referire în diverse alte acte normative, nu fusese niciodată publicat în Monitorul Oficial și ca atare era inopozabil în justiție. Reglementările legale sunt depășite, dar teoretic acoperitoare într-o mare măsură, ele fiind inspirate de legislația europeană și în primul rând de Convenția europeană pentru protecția patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la La Valetta la 16 ianuarie 1992. Convenția a fost ratificată ulterior de Parlamentul României prin Legea nr. 150/24 iulie 1997.
Aș începe printr-o primă observație plecată de la arheologia de teren. Săpătura arheologică este una distructivă și irepetabilă, iar tocmai de aceea fiecare monument arheologic, obiect și context al descoperirii reprezintă un unicat. Văd aici un alt fel de primum non nocere din medicină. Tocmai de aceea, codul deontologic al profesiei solicită responsabilitate și impune îndeplinirea celor mai înalte standarde profesionale și științifice, ideea de perfecționare continuă teoretică și metodologică, familiarizarea cu noi tehnici interdisciplinare, întocmirea prealabilă a unor proiecte de cercetare amănunțite, grijă pentru arhivarea, conservarea și valorificarea patrimoniului arheologic rezultat etc. Cunoașterea legislației de specialitate este iarăși solicitată practicanților domeniului. Dar ceea ce ar trebui să fie subliniat este unul dintre paragrafele acelui cod deontologic, menționând expressis verbis că „arheologii nu trebuie să se angajeze în proiecte de cercetare arheologică pentru care nu au pregătirea necesară, nu sunt instruiți sau pregătiți adecvat ori nu au experiența necesară“. Se întâmplă toate acestea în realitate? Da, dar nu întotdeauna și foarte inegal. Săpăturile sistematice, a căror desfășurare se poate întinde pe mulți ani, decenii chiar (la Capidava, acolo unde coordonez științific situl roman și medio-bizantin, în 2024 vom sărbători centenarul cercetărilor!), pot fi urmărite și evaluate cu relativă ușurință din perspectiva rezultatelor, inclusiv a celor publicate. Nu același lucru se poate spune despre săpăturile preventive, iar în această categorie se regăsesc marile proiecte de infrastructură care presupun și componentă arheologică. Cum de cele mai multe ori avem de-a face cu o interacțiune între public și privat, rațiunile de ordin economic și mai ales de profit ale partenerilor pot intra în conflict cu cerințele legale referitoare la patrimoniul arheologic și cu obligațiile deținătorilor legali. Se adaugă apoi corecta relație cu autoritățile locale, de multe ori chiar autoritatea ierarhic superioară pentru instituțiile cu responsabilități arheologice. Ordonatorul de credite poate arăta deschidere sau obtuzitate față de domeniul cultural, prin absolutizarea primatului dezvoltării economice. Ar mai fi și finanțarea corespunzătoare, o calibrare corectă a echipelor de cercetare față de amploarea proiectelor asumate contractual etc. Și, desigur, profesionalismul fiecărui arheolog în parte. Arheologia este foarte, foarte departe de clișeul Indiana Jones, pentru că nu se ocupă cu vânătoarea de comori (treasure hunting) și pentru că este, înainte de toate, știință.
Arheologul este primul responsabil în fața unei descoperiri excepționale, într-un moment când bunul respectiv nu beneficiază de nicio protecție sau statut și până la, să zicem, calitatea sa ulterioară de obiect din patrimoniu cultural național, în proprietatea publică. Probitatea sa este aceea care aduce o piesă excepțională acolo unde îi e locul (într-un muzeu public), în loc de a ajunge obiect al comerțului profitabil de antichități. În acea perioadă scurtă de timp, între dezvelire și înregistrarea în colecția muzeală, etica și deontologia profesională a arheologului reprezintă singurele lui protecții. Singur sau parte a unei echipe care a realizat cercetarea respectivă, de el (sau de ei) depinde acuratețea și realitatea colectării datelor integrate legate de descoperire. Informația și calitatea acesteia sunt premisă și obiect al unei cercetări academice interdisciplinare ulterioare asupra piesei sau a sitului respectiv, cu finalizare printr-o publicare de tip academic. O pregătire corespunzătoare revine esențialmente instituțiilor cu rol formativ în domeniu: universitățile cu programe de istorie și arheologie la nivel de licență/masterat/doctorat și Școala Doctorală a Academiei Române. Alte cursuri de formare continuă, cum sunt cele oferite de entități subordonate Ministerului Culturii (autoritatea centrală care are în grijă patrimoniul cultural național și inițiativa legislativă în domeniu) în speranța acreditării profesionale, nu pot în niciun fel substitui amploarea sau rigoarea programelor universitare sau de cercetare ale Academiei Române.
Un alt subiect de discuție ar putea fi legat de publicarea cercetării arheologice. Și în acest domeniu regăsim probleme asemănătoare cu cele aflate prin vecini: plagiatul și autoplagiatul; întâlnim, infrecvent, cazuri pentru a documenta și „furtul“ unei descoperiri spectaculoase; alternarea autor/co-autor și citările încrucișate; în sfârșit, „lăcomia științifică“ în detrimentul criteriilor etice. Toate aceste probleme au fost identificate de un mai tânăr coleg, care a ales să dubleze studiile sale de istorie și arheologie cu unele de drept, din dorința de a înțelege mai bine mecanisme legale și căi de apărare legală ale patrimoniului. Strategiile de publicare derivate din principiul „publish or perish“ se întrepătrund cu principiile evaluării și avansării profesionale. De aici rezultă cantități uriașe de producție științifică, uneori adevărată maculatură, compilații fără valoare, rularea ad infinitum a unor informații cu titlu și topică schimbate. Sigur că prezența pe piața internațională de specialitate, prin acceptarea contribuției personale în reviste prestigioase care păstrează un statut academic înalt ar fi o variantă de rezolvare, măcar parțială, a unora dintre aceste probleme, dar ea se dovedește a fi inaplicabilă la scară generală. Și aici sunt cunoscute și supuse criticii deschise alte probleme, o idolatrie pentru factori de impact și predarea în fața scientometriei, tot felul de formule de tip „ghostwriting“ și „guest-writing“ pentru creșterea indicilor evaluării personale, nu întotdeauna relevanți pentru calitatea demersului academic.
În sfârșit, potrivit legislației în vigoare, proprietatea intelectuală asupra rezultatelor cercetării arheologice (în cazul nostru) se întinde pe durata a cinci ani de la terminarea acesteia, perioadă în care se presupune că specialistul respectiv a încheiat și redactat pentru publicare manuscrisul respectiv. În realitate, din varii motive, acest răstimp nu este decât arareori respectat sau, uneori, se dovedește insuficient. Motivele sunt numeroase, legate iarăși de funcționarea defectuoasă a colectivelor de cercetare și finanțarea acesteia, de diverse alte proiecte instituționale care trebuie îndeplinite în perioada respectivă. Dar cel mai grav dintre toate și mereu invocabil rămâne subdimensionarea indiferentă a domeniului față de nevoile reale ale patrimoniului cultural național. Așa încât producția științifică editată, în ciuda încercărilor repetate de reglementare, rămâne încă mult sub nivelul cercetării arheologice de teren. Unui patrimoniu încă necercetat și care așteaptă cuminte sub pământ generațiile viitoare de arheologi se alătură acela înghesuit în depozitele institutelor și muzeelor, la fel de răbdător așteptând ieșirea pe piața științifică profesională și valorificarea sa culturală.
Conf. univ. dr. Ioan Carol Opriș – Facultatea de Istorie, Universitatea din București
Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 40
